Dintre toți închișii care într-un fel sau altul s-au bucurat de binecuvântarea părintelui Arsenie Boca, cea mai mare condamnare a avut-o părintele Ioan, 25 de ani. Cred că puțini preoți români au fost calomniați și insultați cum a fost acest părinte. Acuzațiile cele mai aberante, minciunile cele mai josnice i-au însoțit calvarul. Dacă am în vedere ce mi-a spus odată Mama Sica, pe părintele Ioan l-a iubit mult Dumnezeu pentru că mult a suferit.

Pe părintele Ioan, marele prieten forsist l-am cunoscut mai mult în ipostaza sa de Silviu Iovan, așa cum pe maica Teodosia am cunoscut-o în ipostaza de Zorica Lațcu.

Mi-l amintesc într-un amurg de primăvară timpurie, într-un Cluj în care nu bântuiau încă strigoii arestărilor. Ne întorceam de la Zorica, unde clujenii legați de Sâmbăta și de părintele Arsenie Boca ne-am adunat să-i sărbătorim aniversarea, pe la un început de martie. Zorica era în mare stimă la studențime, profesorul nostru de literatură română, reputatul Dimitrie Popovici, afirmase că „domnișoara Zorica Lațcu a atins cerul poeziei pure”.

A fost o zi minunată, petrecută în spiritul Sâmbetei, încheiată cu acel sublim „Lumină lină”, cântat atât de dumnezeiește la vecerniile de la mănăstire. La plecare, Silviu mi-a propus să ne plimbăm puțin prin primăvara care abia mijea. Era momentul în care ziua se scufundă în noapte și cerul este de un albastru intens. Primăvara se lăsa îmbiată și ningea rar, cu fulgi mari, care pe fondul albastru ce se întuneca văzând cu ochii păreau fluturași albi sau zbor de petale de flori albe. Silviu era într-o vervă de zile mari. Îmi povestea despre poezia lui Jovan Ducic (1871-1943, poet și diplomat sârb), despre poeme albastre, despre flori albastre, despre ceruri și ape albastre și chiar despre pisici albastre, era o revărsare de azur în cuvintele sale ce mărea feeria clipei. Am numit atunci acea clipă „oră albastră” și am asemănat-o cu personalitatea lui Silviu. În anii lungi de temniță, acolo unde obloanele sau varul de pe geamuri lăsau un colț de cer, contemplam acest moment al zilei în declin când se instalează „ora albastră”. Am reușit cu timpul să deosebesc după nuanțele de albastru ale acestei ore cum va fi ziua viitoare: geroasă sau caldă, arzătoare sau răcoroasă, ploioasă sau senină, calmă sau bătută de vânturi. Părea într-un fel și întâlnirea cu Silviu ... undeva, într-o "forsistă” oră albastră...

Mai păstrez foarte vii în amintire alte două momente legate de Silviu din perioada F.O.R.S.-ului.

Primul s-a petrecut în legătură cu intrarea sa în monahism. Tocmai mă întorsesem de la Sâmbăta cu o scrisoare a Părintelui Arsenie, cu misiunea să i-o remit cât mai curând. Așa că primul meu drum a fost la locuința lui Silviu, despre care știam vag că este în incinta Episcopiei. Mi-a fost ușor să-i găsesc camera la indicația unui călugăr binevoitor. Locuia într-o cameră micuță cu aspect de chilie pustnicească. Era în fața unei măsuțe, citea ceva, sau poate era în rugăciune. I-am dat scrisoarea, m-a rugat să-i dau voie s-o citească, poate era ceva legat de soarta mea. Pe măsură ce citea scrisoarea Părintelui Arsenie, chipul lui Silviu se transfigura, părea inundat de o emoție extremă. A rămas o clipă cu ochii în gol, luminoși și umeziți de o trăire intensă. După un scurt moment de tăcere mi-a spus cu o voce aproape șoptită: „Bucură-te pentru mine. Plec la Vladimirești, Aspazia. Nu știu cu ce am meritat această copleșitoare bucurie: sunt chemat să fiu preot duhovnic la această sfântă mănăstire. Bucură-te și pentru tine, nu numai pentru faptul că ești prima care află această veste, nu numai pentru că se află și Zorica acolo, ci și pentru că s-ar putea să ne vedem curând acolo...”.

Pentru mine însă nu a fost să fie! 

Al doilea moment a avut loc cu două-trei luni mai târziu de la această întâmplare. Într-o seară, cu puțin înainte de arestarea mea, m-am pomenit cu Silviu, acum părintele Ioan. Era înveșmântat călugăr, avea barbă, mai să nu-l recunosc dacă nu i-aș fi văzut ochii, inconfundabili. Trebuia să-l conduc a doua zi la Muzeul Limbii Române, la profesorul Ștefan Pașca pentru a-i prezenta demisia Zoricăi.

A fost o seară de neuitat. Mi-a povestit cum s-a săvârșit tunderea sa în monahism pentru a fi trimis duhovnic la Vladimirești. Părintele Arsenie i-a ales numele prin care îl însărcina să fie un apostol al iubirii. Mi-a arătat gaura dată de Părintele Arsenie centurii sale călugărești. Ea îl constrângea pe noul monah să rămână mereu la silueta filiformă pe care o avea acum. Mi-a spus că Zorica s-a și apucat de lucru la textele filocalice aduse de Părintele Arsenie, toate spuse cu o veselie contaminantă. Părintele chiar era fericit.

Se făcuse foarte târziu, gazdele mele se culcaseră deja, când părintele a plecat după ce a binecuvântat casa, pentru ca cei adormiți să se trezească bucuroși, pentru o zi bună și să nu fie supărați dacă au fost deranjați de lunga sa vizită. Ceea ce s-a și întâmplat.

Zorica lucra la Muzeul Limbii Române, la dicționar. Postul lui Sextil Pușcariu era ținut acum de profesorul meu de la catedra de limba română veche, rămas vacant după decesul profesorului Alecu Procopovici. Mă îndoiam că Ștefan Pașca va accepta demisia Zoricăi, preparatoare la dicționar, cu studii clasice temeinice, foarte utilă pentru lucrările la dicționar, îndeosebi cele legate de limba greacă. La îndoiala mea Părintele Ioan a replicat că tot ce ține de Vladimirești nu cunoaște obstacol și ca atare nu va fi nicio problemă cu privire la demisie.

Ne-am prezentat la muzeu și am aflat că profesorul era acolo. Ne-a primit imediat. Părea mirat că mă vedea însoțită de un călugăr. I l-am prezentat pe părintele Ioan ca venind din partea Zoricăi. Fără cuvinte, părintele i-a întins cererea de demisie scrisă de mâna Zoricăi. Caligrafia sa era inconfundabilă. Profesorul a citit petiția, s-a ridicat brusc în picioare, a mai parcurs-o odată, cererea (nu era nicio îndoială, scrisă de Zorica). Din cauza handicapului pe care îl avea, scrisul ei era cu totul special și profesorul îl cunoștea bine. Cred că de mirare pentru el era motivul demisiei. A rămas un minut pe gânduri, apoi fără să spună un cuvânt și-a deschis stiloul, a așternut pe cerere „se aprobă” și a semnat fără niciun comentariu. Părintele Ioan avusese dreptate.

Am mers împreună la gazda Zoricăi, i-am împachetat lucrurile și, spre uimirea mea, părintele Ioan nu le-a luat cu sine. 

Arestarea mea a venit curând după plecarea sa. Nu l-am mai văzut lungă, lungă vreme. În închisoare am aflat despre soarta părintelui Ioan de la persoanele care veneau treptat, treptat să se alăture șirului lung de deținute politic. Am știut ce pelerinaje nesfârșite veneau la Vladimirești, cum veneau oamenii cu miile ca să-l asculte și să ceară sfat pentru vremurile din ce în ce mai încrâncenate. Cum au venit apoi vijeliile și peste mănăstire, caterisirea părintelui, arestările și condamnarea. Caterisirea m-a durut mai tare decât toate. Oare cum o fi suportat Părintele ura aceasta nedreaptă?

După 1989 l-am căutat pe Leonida Plămădeală, acum mitropolit al Ardealului. De la Înaltul Antonie am aflat că l-a repus în calitatea sa de preot pe părintele Ioan și că în prezent se află la mănăstirea Plumbuita.

L-am rugat pe fratele meu să mă însoțească și într-o superbă zi de duminică, în plină vară, ne-am prezentat la Sfânta Liturghie, la Plumbuita. Părintele Ioan era acolo, slujea, dar nu era nicio posibilitate de a ajunge până la altar. Era așa de ticsită biserica, încât nici în genunchi nu aveai cum să stai. În timpul predicii se lăsase o liniște atât de mare încât glasul părintelui se auzea până în pritvor. Fratele a întrebat cine predică și mai multe voci indignate de ignoranța lui au răspuns apăsat: „dar e părintele Ioan!!!”. Fratele m-a sfătuit să-l aștept pe treptele bisericii, deoarece mulțimea se strânsese în semicerc în fața lui, așteptând să primească o binecuvântare. Sfatul a fost bun. Părintele, cu epitrahilul peste haina călugărească, a ieșit în fața mulțimii, numai că s-a oprit uluit de îndrăzneala unei femei care l-a oprit în mijlocul treptelor. Nu mai spun cât de indignată era mulțimea. Am văzut că nu mă recunoaște și i-am spus dintr-o răsuflare: „sărut mâna, preacuvioase, iertați-mi cutezanța, sunt Pazi Oțel, forsista”. Abia atunci părintele m-a recunoscut și m-a îmbrățișat cu atâta putere, că mi-au dat lacrimile. Mi-a învelit capul în sfântul epitrafil și m-a binecuvântat murmurând mereu: „Doamne, Dumnezeule, ce revedere!... ce revedere!...” apoi s-a adresat mulțimii: „Iertați-mă, oameni buni, dar tocmai am îmbrățișat o soră bună ce pentru mine moartă a fost și a înviat! Doamne, Dumnezeule, ce întâlnire!”.

În timp ce le vorbea oamenilor, m-am întors și eu cu fața către ei și mi s-a părut că văd deasupra capetelor două siluete tinere: Pazi Oțel și Silviu Iovan, scăldați într-o oră albastră. Erau doi frați forsiști ce ne făceau semn de salut cu fluturare de mâini.