Cum descifrăm semnele vremurilor de acum?

Război între noi și război lângă noi, fenomene semi-tainice, precum căderea GPS-ului care a invalidat pentru o „clipă” geopolitica atmosferică, silind mari linii aeriene să rămână la sol, noua periferializare a Estului și a Sudului, războiul economic pentru Eurasia, suirea trufiei în amvonul predicii de la Davos.

Huntington i-a așezat pe ciudații predicatori sub un nume ca de sacerdoțiu: davosienii.

Pământul interoceanic trepidează sub copitele lăcomiei marelui capital.

Bătălia pentru resursa pământului este alternată de războiul pentru controlul cuvântului. Davosienii vestesc omenirii profețiile  din cetatea științei, Silicon Valley: omul, repetă ei, în toate limbile omenirii, este o făptură imperfectă care trebuie ameliorată, ba chiar înlocuită cu postomul, cu omul bionic, îmbunătățit.

„Nu vă fie frică, anunță aceia, de imperfecțiunea voatră! Veți fi salvați de mașină! Și nu veți mai fi ca cei vechi, adică oameni, ci ca unii ameliorați, veți deveni oameni-mașini, postoameni. O nouă eră începe!” Aceasta este vestea către planetă a davosienilor. Cum să tâlcuim toate acestea? Cum să interpretăm această fereastră deschisă spre multele amenințări care clatină omenirea?

Pe aceasta, „sacerdoțiul” davosienilor o vor închisă privirii care cuprinde planeta și se înfricoșează pentru destinul speciei omenești. Ce sunt toate și cum să le tâlcuim? Ca pe un blestem sau ca pe un dar?

De bună seamă, zicem noi, ca pe un dar. Căci nu este doar căderea făpturii ci și înălțarea privirii. Ne-a dăruit Dumnezeu șansa și puterea să putem contempla, ca omenire, marginile minții omenești. Cu postumanismul și cu transumanismul i s-a prilejuit omului, care se credea, se crede, așezat pe Everestul cunoașterii absolute, să descopere că acest vârf, în toată semeția lui, nu e mai mult decât un biet mușuroi.

Căci ce-a descoperit marea știință vestită spre toate colțurile planetei din celebra cetate, Silicon Valley, ca mare anunț?

A făcut faimoasa descoperire, pe care o contemplase făptura de peste milenii, smerită și înțeleaptă, așa cum ne-o arată tainica statuetă de la Hamangia și, deopotrivă, după atâtea milenii rătăcite, brâncușiana Cumințenie a Pământului.

A descoperit că omul cel căzut este o făptură neputincioasă, imperfectă, pe care purtarea omenească ni-l arată mai degrabă stricat decât ameliorat.

Auzim și azi ca și acum 2000 de ani înfricoșata și agnostica exclamație a lui Pilat din Pont: Ecce Homo! (Ioan,19,5).

Și ca și acela, doar că mult mai nesmerit decât marele Procurator, exclamă și Procuratorii de la Silicon Valley și de la Davos: „Ecce homo, iată neputincioasa făptură omenească!” D

oar că și faimoșii de astăzi ca și faimosul de acum 2000 de ani, nu-l pot zări în umila făptură pe Iisus Dumnezeu, pe Cel adeverit cu puține puteri ca om și batjocorit cu trupul, dar atotputernic și atotsalvator ca Iisus Dumnezeu.

Ni s-a dăruit, iată, să înțelegem, cu această pericopă, nescrisă pe pagina de hârtie ci pe pagina umilei și înfricoșatei noastre zile, ca și ieri Procuratorului Pilat, cât de neputincios este omul în umila lui făptură dacă nu-l are pe Iisus Domnul în cuibarul vieții sale pe care-l numim cu termenul de suflet, el însuși defăimat de noul Pilat.

Acum este ziua în care omenirea cea mare se află din nou la teribila răspântie pe care a cunoscut-o mica omenire atunci când urca înfricoșată pe Drumul spre Golgota, drumul Calvarului speciei omenești. Acela era Omul dar tot Acela era și Dumnezeu.

Ne aflăm astăzi în locul și în clipa marii răspântii planetare când zărim, iată, toată scena de pe drumul Golgotei, îl contemplăm cu aceiași privire agnostică pe omul Dumnezeu urcând sub povara crucii, ca om neputincios, batjocorit și azi ca și atunci, prăbușit aproape sub povara crucii în care sunt concentrate toate păcatele omenirii de astăzi, toată rătăcirea ei, întreaga nemernicie a trufiei sale, dar și ca Dumnezeu atotputernic dinlăuntrul făpturii neputincioase.

Se repetă acum iarăși scena crucificării și deopotrivă a întoarcerii noastre. Căci întoarcere este chiar și în contemplarea agnostică a urcușului pe drumul calvarului mondial.

Suferă azi ca și atunci Însuși Dumnezeu în omul de sub povara crucii. Vai nouă!

Oare nu trebuie să strigăm și noi cuvintele mustrătoare ale lui Dumnezeu din preziua Calvarului?!

„Atunci a început Iisus să mustre cetățile în care se făcuseră cele mai multe minuni ale Sale, căci nu s-au pocăit. Vai ție, Horazine, vai ție, Betsaida, că dacă în Tir și în Sidon s-ar fi făcut minunile ce s-au făcut în voi, de mult, în sac și în cenușă, s-ar fi pocăit. Dar zic vouă: Tirului și Sidonului le va fi mai ușor în ziua judecății, decât vouă. Și tu, Capernaume: N-ai fost înălțat până la cer? Până la iad te vei coborî. Căci de s-ar fi făcut în Sodoma minunile ce s-au făcut în tine, ar fi rămas până astăzi. Dar zic vouă că pământului Sodomei îi va fi mai ușor în ziua judecății decât ție” (Matei, 11: 20-24).

Aceasta este tâlcuirea și în ea este pus sâmburele din care va răsări geopolitica întoarcerii omenirii, a întoarcerii de pe urmă. A noopoliticii (nous = spirit, polis = cetate).

Se va întoarce omul la Iisus Dumnezeu dinlăuntrul umilei făpturi sau va pieri în nimicul pe care-l văzuse înfricoșatul Procurator când a exclamat: Ecce Homo!?

Ci să nu deznădăjduim, căci în omul fără puteri este Iisus, Domnul tuturor puterilor.

Să ne ferim de nevederea lui Pilat și să nu ne temem de viclenia deșartă a lui Caiafa.

Să ne rugăm să nu se ridice tragica nevedere la cârma lumii ca să nu fie aceasta ultima călătorie.

Toate sunt umile neputințe dacă nu-l avem pe Iisus Domnul cu noi dar mai ales înlăuntrul nostru. În cuibarul tainic al vieții însăși care este sufletul omenesc, chipul divin al omului oricât de mic și de neînsemnat îi apare el noului Procurator de la Davos.