ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Printre scenele de mărturisire și mucenicie pictate de Părintele Arsenie în compoziția de pe peretele semicircular al Sfântului Altar de la Biserica Drăgănescu apar și cele care ilustrează viața și pătimirile Cuviosului Ștefan cel Nou.

Pentru noi, prezența acestor scene a dobândit astăzi un chip cu adevărat prorocesc. Cunoscând bine că alegerea pictării unui astfel de sfânt mucenic este cu totul rară, dacă nu mai degrabă improbabilă, în cadrul compozițiilor picturale din Sfântul Altar al unei biserici, ne întrebăm ce anume oare l-a făcut pe Părintele Arsenie să se orienteze spre zugrăvirea vieții și a pătimirilor acestui sfânt martirizat la 28 noiembrie, adică exact ziua propriei treceri la Domnul.

Cuvintele evanghelice scrise deasupra scenelor sunt și ele profetice: „Iar când vă vor da pe voi în mâna stăpânitorilor, nu vă îngrijiți cum sau ce veți răspunde, căci se va da vouă în ceasul acela ce să grăiți. Fiindcă nu voi sunteți care grăiți, ci Duhul Tatălui vostru este care grăiește întru voi. Și veți fi urâți de toți pentru numele Meu” (Matei 10, 19-22). Atât alegerea pictării Sfântului Ștefan cel Nou, cât și cuvintele Sfintei Evanghelii ne fac să citim astăzi în paralel viețile celor doi cuvioși, mărturisitori și mucenici ai prigoanei tiranilor dintotdeauna ai Bisericii.

Cuvintele Sfintei Evanghelii reprezintă, pe de o parte, un îndemn încurajator al Mântuitorului Hristos către toți cei chemați la mărturisire și la pătimirile muceniciei. Pe de altă parte, Părintele Arsenie nu a ales întâmplător cuvintele. Ele au devenit însăși concepția sa de viață. Le-a trăit și a fost în stare să și moară pentru ele: zilnic.

În anul 731, la vârsta de 16 ani, tânărul Ștefan a intrat în obștea pustnicilor din Muntele Auxențiu, în apropiere de Calcedon. Părinții lui erau hotărâți să-l încredințeze lui Dumnezeu, în urma arătării Maicii Domnului. Și în cazul Părintelui Arsenie, mama avea o evlavie desăvârșită față de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. „Ne spunea Părintele: «Când eram copil, în casa mamei mele era o icoană a Maicii Domnului care-mi plăcea foarte mult. Odată am întrebat-o pe mama:

– De ce îmi place așa de mult acea icoană?

Iar ea mi-a spus:

– Ei, dragul meu, cât te-am purtat în pântece, foarte mult m-am uitat și m-am rugat la această icoană»”.[1]

Astfel că nu este deloc întâmplător faptul că Părintele Arsenie a plecat în Sfântul Munte și a cunoscut locurile sfinte aflate sub ocrotirea Maicii Domnului, formându-și mintea în duhul monahismului aghiorit. Venind în țară, în jurul Părintelui Arsenie a renăscut obștea monahală de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus. Acest duh monahal restaurator, remarcat și de Părintele Stăniloae, a fost cu adevărat un eveniment istoric, ținând seama că de aproape 200 de ani nu mai era viață monahală în acel loc. Același duh restaurator sălășluia și în Cuviosul Ștefan cel Nou care, la fel de tânăr fiind, a făcut ca în jurul său, micul grup de nevoitori să sporească. Astfel, fiind dăruit de Dumnezeu cu harisma de stareț, a atras prin călăuzire înțeleaptă și smerenie adâncă 20 de viețuitori, întemeind o mănăstire de obște acolo unde până atunci nu fusese decât o comunitate restrânsă de pustnici.

Trebuie subliniat fără nici o reținere că a fi stareț nu e totuna cu a fi doar un simplu monah. Părintele Arsenie a primit harisma aceasta care a însemnat o dreaptă călăuzire în condițiile unui monahism românesc slăbit, mai ales în Ardealul de la jumătatea veacului al XX-lea. De aceea tot spunem că nu e nimic întâmplător, ci chiar prorocesc în misiunea Părintelui Arsenie de a reînvia monahismul din cele două vetre monahale pustiite, Sâmbăta de Sus și Prislop. Iar lucrarea duhovnicească s-a ivit numai din curajul lepădării de sine care a atras harul Duhului Sfânt: „Căci e tare grea misiunea de slujitor al lui Dumnezeu între oameni. De ce? Pentru că: pentru «a face și a spune voia lui Dumnezeu oamenilor trebuie să-ți omori voia ta». Așa spun Sfinții Părinți și asta se urmărește în călugărie”.[2]

Părintele Arsenie a cunoscut că înflorirea sau declinul mănăstirilor ține de crucea lepădării de sine și că restaurarea monahismului nu se face cu ziduri, ci ducând cu înțelegere și cu dragoste, zi de zi, crucea lepădării de sine. Altfel nu există creștere duhovnicească. Trăind astfel, stăreția și părințimea duhovnicească i-au fost roditoare, iar monahii și monahiile au recunoscut în el autoritatea duhovnicească, omul lăuntric – acel far duhovnicesc de care pomenește Sfântul Paisie Aghioritul.

După ce a rânduit viața de obște astfel încât să fie „chip al Împărăției Cerurilor”[3], Cuviosul Ștefan cel Nou s-a retras în vârful muntelui, în isihie și rugăciune neîncetată. La același lucru râvnea și Părintele Arsenie, nevoitor osârdnic al rugăciunii inimii, care își săpase o chilie în stâncă, sus, pe la 1700 de metri altitudine, nu foarte departe de Fereastra Sâmbetei în Munții Făgăraș. Acolo ar fi vrut să petreacă la liniște. Domnul a îngăduit însă să fie trimis într-un loc neprimitor, în schitul gol al Prislopului și lăsat aproape în ruină de către greco-catolici. La 14 decembrie 1948 trimitea o scrisoare monahilor rămași la Sâmbăta: „Pustietatea cea dinafară a locului, constrângerea lui de a mă aduna la chilie între scripturile Părinților, mă umple de recunoștință către ocârmuirea cea de deasupra, care m-a scăpat puțin de îngrămădeala și jefuirea de la Sâmbăta. Nu m-aș mai duce de-aici, nici printre oameni n-aș mai ieși, dar nici pe ei nu i-aș mai lăsa să mă mai îngrămădească. Nu poți fi și cu Dumnezeu și cu oamenii. Fiți mângâiați că de mult folos mă bucură Dumnezeu aici. Arsenie”.[4]

De aici înainte asemănările se înmulțesc. Dacă Sfântul Ștefan cel Nou se nevoia purtând lanțuri asupra sa, Părintele Arsenie a purtat lanțuri în cele trei rânduri în care a fost arestat și a pătimit în închisorile comuniste. Nevoința aceasta a îmbrățișat-o cu aceeași dragoste cu care Sfântul Ștefan cel Nou își purta de bunăvoie lanțurile. Nu a cârtit, nu a blestemat lanțurile, ci le-a binecuvântat, ieșind din temniță de fiecare dată sporit duhovnicește, încât însuși Patriarhul Justinian Marina se minuna de chipul senin al Părintelui Arsenie: „Nu știu ce-i cu omul acesta, că mereu e luat, și mereu eliberat, și de fiecare dată iese mai luminat”.[5]

Nevoința Sfântului cel Nou era atât de bineplăcută Domnului, încât a atras, fără voia sa, mulțime de ucenici și pelerini, „care au răspândit vestea despre el în toată împărăția”.[6]De la bun început, vitejia Părintelui Arsenie în războiul nevăzut („cu slăbiciunile noastre”[7]) a atras sute și mii de oameni. Mărturii sunt multe, în frunte cu cea a Părintelui Stăniloae și a lui Nichifor Crainic. Și, poate, ca nimeni altcineva, mărturisitoarea Aspazia Oțel-Petrescu arată că în Părintele Arsenie se vădea chipul Mântuitorului Iisus Hristos. Un astfel de purtător de har, un hristofor a fost Părintele Arsenie.

Moartea lui Leon al III-lea Isaurul (741) a fost urmată de domnia fiului său, Constantin al V-lea, care a dezlănțuit o puternică prigoană împotriva cinstitorilor sfintelor icoane. „Toți cei care îndrăzneau să se opună măsurilor sale erau pedepsiți aspru, mai cu seamă călugării”.[8]Când s-au închis mănăstirile, mulți au găsit refugiu în Muntele Auxențiu, la Sfântul Ștefan cel Nou, care-i îndemna să fugă în zonele din imperiu care nu erau atinse de măsurile tiranului. La jumătatea veacului trecut, în România s-a instaurat totalitarismul comunist, care a declanșat valuri de represiune împotriva Bisericii. Ce anume a făcut ca Părintele Arsenie să intre în vizorul autorităților represive? Și el a ajutat pe mulți prigoniți, indiferent de blazonul lor politic, iar pe monahii, văzându-le lipsa de rezistență, le-a îndemnat să accepte deciziile grele ale vremurilor. Este grăitor momentul în care autoritățile bisericești în tandem cu cele politice hotărăsc scoaterea din mănăstire a Părintelui Arsenie și dezbrăcarea de haina monahală, la 14 mai 1959. Atunci Cuviosul îi spunea stareței Zamfira: „N-ai dreptul să antrenezi poporul într-o persecuție; de unde știi câți sau câte vor rezista în pușcărie?”.[9]

Asta spune multe despre discernământul pe care-l avea Părintele Arsenie. Asemenea Sfântului Ștefan cel Nou, care nu îndemna la o rezistență fățișă și la martiriu, ci cu dreaptă-socoteală povățuia la adăpostirea din calea primejdiei, și Părintele Arsenie, cunoscând resursele limitate de rezistență ale monahiilor, îndemna la realcătuirea obștilor monahale într-un cadru neobișnuit. Astfel, când nu s-a mai putut altfel, Părintele Arsenie a mutat mănăstirea în temniță sau chiar în lume, procedând poate chiar după cum se exprimă împăratul prigonitor Constantin Copronim în legătură cu viețuirea Cuviosului Ștefan cel Nou în închisoarea Pretorion: „Ștefan mi-a făcut temnița mănăstire”.[10]

Și nu se poate spune despre nici unul dintre ei că a fost fricos sau laș. Ei erau niște viteji ai Duhului, gata oricând de martiriu dacă Domnul i-ar fi chemat. Însă nu îndemnau pe nimeni la martiriu, ci cu multă chibzuință duhovnicească, socoteau că nu-i al omului a cere mucenicie, ci este al Domnului, atunci când El voiește, a-l chema pe om la o asemenea nevoință jertfitoare.

S-a organizat un sinod eretic la anul 754. Apoi Sfântul Ștefan a fost chemat la Constantinopol ca să se supună hotărârilor acestuia. El nu a vrut să meargă, iar solii au creat o diversiune. „Ei au răspândit zvonul că sfântul se deda desfrânării cu o cuvioasă monahie din mănăstirea învecinată, fiica sa duhovnicească, și au plătit martori mincinoși ca să adeverească aceasta dinaintea împăratului”.[11]După alte acuze nedrepte, Sfântul Ștefan cel Nou a fost arestat și bătut ca să recunoască, iar mănăstirea a fost arsă, iar obștea monahală împrăștiată.

În cazul Părintelui Arsenie, lucrurile au stat asemănător. Foarte multă vreme Părintele Arsenie a fost sub tirul prejudecăților lansate mincinos de Securitate și întețită de percepția defavorabilă din mediul bisericesc. Narațiunile mincinoase au tot circulat începând de la sfârșitul anilor ’40 până astăzi, creând o imagine falsă care a trebuit să aștepte, astfel, decenii bune pentru a fi demontată și pentru a fi scos la lumină chipul autentic al Cuviosului Părinte. Și el a fost acuzat în chip neîntemeiat că se dedă desfrânării, iar Părintele Arsenie nu a căutat niciodată să se se justifice, ci în desăvârșită ștergere de sine a răbdat toate aceste mincinoase învinuiri până astăzi. Arestat, bătut, cu mănăstirea desființată și pustiită vreme de mai bine de un deceniu, cu obștea monahală risipită, el însuși un urgisit, hărțuit continuu de Securitate. Pentru ce? Astăzi înțelegem mai bine că motivul tuturor acestor persecuții a fost același ca și în cazul Sfântului Ștefan cel Nou. „Confruntat cu teologii împăratului în adunare, a vorbit strălucit despre tradiția Sfinților Părinți cu privire la cinstirea sfintelor icoane”.[12]

Într-un context diferit, în care calea contemplației, a nevoințelor cu dreaptă socoteală, a smeritei rugăciuni și atenții, devenise cvasinecunoscută, Părintele Arsenie, mișcat de Duhul Sfânt și de frumusețea vieții lăuntrice care i se descoperise prin tradiția isihastă a Sfântului Munte, restaurează icoana monahismului românesc, care este și icoana lucrării lăuntrice. Iată ce afirma Părintele Stăniloae: „Prin ceea ce a făcut din sine și prin ceea ce propovăduiește este o vie restaurare a celui mai autentic duh ortodox. La noi credeau mulți că tradiția răsăriteană, cu duhul ei de înfrânare, e prin definiție ceva pasiv, lipsit de forță. Cine vrea să vadă gâlgâitul vieții celei mai cuceritoare și forța cea mai co­pleșitoare, n-are decât să meargă la Sâmbăta de Sus”.[13]

În epoca iconoclasmului recent a fost declanșată o persecuție nemaiîntâlnită împotriva acestei icoane restaurate – chipul Mântuitorului Iisus Hristos din om. Or, Părintele Arsenie a purtat chipul acesta lăuntric oriunde a fost surghiunit. În temniță sau în lume, el a rămas iconic monahul răstignit. Nu e o metaforă, ci este chipul autentic al lucrării Duhului Sfânt în om. Ca să nu uităm cumva că și în vremurile acestea mai apropiate de noi au existat pnevmatofori, oameni plini de Duhul Sfânt, care nu s-au înfricoșat de amenințările tiranilor, ci au păstrat nevătămată icoana monahismului autentic în ei, dar și în ceilalți care s-au strâns în jurul Părintelui Arsenie.

Fără a intra în speculațiile asupra morții Părintelui Arsenie, rămânem la uluitoarele asemănări din viața celor doi Cuvioși, socotind că și Părintele Arsenie a suferit o mucenicie asumată de la începutul vieții sale călugărești. Ar fi multe de spus despre suferințele sale mucenicești, însă nu amintim aici decât despre faptul că, vreme de trei decenii, Părintele Arsenie s-a supus deciziei autorităților administrativ-bisericești și nu a slujit Sfânta Liturghie. Pentru el, care a iubit desăvârșit Sfânta Liturghie, despre care socotea că e singura care mai ține lumea, a fost cu adevărat o mucenicie zilnică. La vreme de Liturghie primea răstignire aceasta zilnică pe care e greu s-o înțelegem, căci pare astăzi și este mai presus de fire.

În pictura de la Drăgănescu, Sfântul Ștefan cel Nou este monahul care mărturisește în chipul crucii. El este icoană și cruce în lume. Părintele Arsenie cunoștea din experiență ce înseamnă a fi icoană și cruce în lume. De aceea l-a pictat astfel pe cel care avea să sfârșească ucis de ceata prigonitorilor iconomahi. Având înainte toate aceste izbitoare asemănări, mai putem socoti oare că a fost pur și simplu întâmplătoare această alegere a Părintelui Arsenie de a picta pe Sfântul Ștefan cel Nou martirizat, așa cum scrie el, „în 28 ale idelor lui noiemvrie, cu vina de pe urmă: «Ștefan mi-a făcut temnița mănăstire»”? Nicidecum. Toate acele secvențe iconografice referitoare la Sfântul Ștefan cel Nou sunt prorocești, după cum prorocească este trecerea la Domnul a Părintelui Arsenie, cel care a însemnat pe peretele Sfântului Altar de la Drăgănescu data și chipul morții sale.



[1] Vezi Părintele Arsenie Boca: o viață închinată schimbării vieții noastre, ed. îngrijită de Natalia Corlean, Editura Agaton, Făgăraș, 2012, p. 7.

[2] Părintele Arsenie Boca, Scrieri inedite, p. 288.

[3] Ieromonahul Macarie de la Simonos Petra, Sinaxarul Viețile Sfinților, vol. III, Editura Sf. Ioan Casian, București, 2014, p. 340.

[4] Părintele Arsenie Boca, Scrieri inedite, pp. 253-254.

[5] Vezi Monahia Zamfira Constantinescu, „Notă asupra ediției I”, în Idem, Cărarea Împărăției, p. 339.

[6] Ieromonahul Macarie de la Simonos Petra, Sinaxarul Viețile Sfinților, p. 341.

[7] Părintele Arsenie Boca, Scrieri inedite, p. 258.

[8] Ieromonahul Macarie de la Simonos Petra, Sinaxarul Viețile Sfinților, p. 341.

[9] Părintele Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, p. 340.

[10] Idem, Biserica de la Drăgănescu: „O smerită mărturisire ortodoxă de credință exprimată plastic”, p. 52.

[11] Ieromonahul Macarie de la Simonos Petra, Sinaxarul Viețile Sfinților, p. 342.

[12] Ibidem.

[13] Dumitru Stăniloae, Cultură și duhovnicie. Articole publicate în Tele­graful Român (1942-1993), vol. 3, Editura Basilica a Patriarhiei Româ­ne, București, 2012, pp. 436-437. Inițial articolul a apărut în „Telegraful Român”, anul XCI, nr. 31-32, 8 august 1943, pp. 1-2.