Există un soi de filme, zise fantastice, în care răul, sub o formă materială sau imaterială, este răpus/învins într-un final încrâncenat, și aparent fericit, de eroul/echipa de eroi. În unele dintre ele, în secvența imediat următoare, de obicei ultima, vedem că de fapt este vorba doar de câștigarea unei bătălii, pentru că aceea ființă/prezență malefică, care amenința omenirea, a reușit, cu mai mult sau mai puțin timp înainte, să-și planteze ouăle, semințele, urmașii/să se ascundă în vederea recăpătării puterilor în locuri ascunse: văgăuni, peșteri, mlaștini, păduri, sau chiar într-o ființă omenească. 

Comunismul, în formula terorism de stat, pornit să schimbe lumea, după modelul revoluției franceze și după tezele lui Marx și Engels preluate și dezvoltate de Lenin, cu glonțul și pușcăria, părea, prin 1990, că și-a consumat viața istorică odată cu căderea centrului său radiant, Uniunea Sovietică. Pierderea puterii de către partidele comuniste și uneltele lor administrativ-represive din statele Europei de est a fost considerată, cel puțin în primii ani, ca fiind sfârșitul comunismului. Cele câteva resturi ale sale din state excentrice păreau menite, pe de o parte, continuării unor experimente, care altfel ar fi fost imposibile, pe de altă parte, rolului de sperietoare în raport cu care Occidentul, cu toate scăderile ultimilor ani, să rămână un El Dorado. Dar, oare chiar așa stau lucrurile?

Cei mai mulți confundă comunismul, ca ideologie de natură demonică cu forma exterioară sub care s-a manifestat între 1917 și 1990, în principal în estul și centrul Europei, în timp ce alții contestă că în aceste state ar fi fost vreodată comunism, atât timp cât realitatea a părut a fi la mare distanță de viziunea paradisiacă promisă de marxism-leninism. Au oare dreptate sau se înșeală și unii și ceilalți? Din păcate, se înșeală.

Pe de o parte, comunismul nu înseamnă povestioarele roz cu statul-divinitate, care, mai întâi are grijă de noi toți cei buni, cei ce suntem într-un cuget și o simțire cu el, apoi dispare pentru că noi toți, după ce i-am exterminate pe „burgheji și cozile lor de topor”  avem grijă de noi toți; nici cele cu oameni care muncesc cât pot și-și iau cât le trebuie; nici cele în care muncesc toți la fel și își iau toți la fel pentru că sunt toți la fel și egali în toate, când dispar clasele și, deci, statul. În raport cu țelul său fundamental, cu obiectivul său final, și în România și în toate celelalte state socialiste am avut comunism  „de cea mai bună calitate”. 

Pe de altă parte,  atunci când vorbim despre comunism vorbim despre o manifestare fățișă și declarată a Răului, prima din istorie, după îndelungata perioadă a păgânismului universal scur-circuitat timp de 2000 de ani de creștinism, de o asemenea complexitate, cu o religie (ideologia), cu organizare și cu forțe impresionante desfășurate la scară planetară. Cunoscutul filosof polonez Leszek Kolakowski, mai întâi marxist, apoi critic al marxismului, spune că prin comunism "diavolul a intrat în istorie”. Și, aș adăuga, cu tot arsenalul său: resentimente, ură, teroare, violență, cruzime, distrugere, moarte. 

La Universitatea Templeton, în 1980, Alexander Soljenițîn a spus că „în cadrul sistemului filozofic al lui Marx și Lenin, la baza psihologiei acestora, forța principală era ură împotriva lui Dumnezeu – o forță mai fundamentală decât toate pretențiile lor politice și economice”. Și în cine altul nu mai poate intra nimic altceva decât ură împotriva lui Dumnezeu, și creației Lui, dacă nu în diavol?

Dar are Leszek dreptate? Atunci a intrat diavolul în istorie? Sau de fapt comunismul este numai o nouă lucrare a diavolului, deci a intrat mai demult în istorie? Și una și alta. 

Despre comunism, ca invenție ideologică a ultimilor 300 de ani, s-a mai spus și că ar fi un creștinism fără Dumnezeu. Dar unde am mai avut noi o lume fără Dumnezeu (același lucru cu ignorarea lui Dumnezeu)? În Rai, atunci când perechea strămoșilor noștri a acceptat ideea că ei ar putea fi la fel cu Dumnezeu, deci ar putea exista, s-ar putea descurca, chiar mai bine, căci nu ar mai fi niciun fel de opreliști. Și atunci, ca și acum, după „revelația diavolească” a urmat trezirea într-o lume a păgânismului, a dictaturii acelor părți ale sufletului și trupului nostru care intră ușor și mereu în rezonanță cu diavolul: slăbiciunile, neputințele, patimile noastre lumești. E, în același timp adevărat, că atunci eram, Adam și Eva erau înainte de istorie, adică în veșnicie. Istoria a început odată cu acceptarea ispitei și alungarea din Rai. Și nu numai că diavolul a intrat atunci în istorie, dar el este, cel puțin în proporție de 50 %, chiar autorul ei.  

Diavolul este real, de aceea el nu trebuie relativizat. Și nici nu trebuie să cădem în plasa minciunii sale, cum că nu există. Răul l-a însoțit și hărțuit pe om încă de la crearea sa; cum am putea să credem că, acum, deodată, el a încetat, sau, în curând, va înceta să existe? Lumea nu este amenințată cu distrugerea de un monstru sau de extratereștri; ea este amenințată, pe o parte de uneltele răului, de slugile sale, de mercenarii săi, adică, pentru perioada modernă și contemporană de cei care au finanțat și impus comunismul sub toate formele sale, de la Revoluția Franceză până la neo-marxismul de astăzi, pentru a aduce pe lume supunerea  noua ordine mondială. Pe de altă parte de noi înșine, de pactizarea cu el, de agrearea lui, de încântarea și grabnica cedare în fața ispitelor lui.

Politica demonică nu dispare ca urmare a unor legi, a schimbării unor activiști de partid unic cu alții de la mai multe partide, a multiplicării partidelor, a existenței unui parlament (de exemplu un parlament plin cu slugile mafiei bancare globaliste este o garanție a libertății și democrației?) sau a unei constituții. Transformările făcute în societatea actuală sunt prea profunde, sunt operate în chiar fundamentul persoanei și prin ea în cel al societății, sunt, pentru mulți dintre noi, poate (Dumnezeu știe) ireversibile. 

Să ne uităm în jurul nostru la transformările diabolice pe care le suferă omul/lumea. La ura generalizată, la refuzul rațiunii, la înrobirea în slujba instinctelor dezlănțuite, la ceața tot mai groasă a ignoranței, la sinuciderea programată și asistată a speciei umane prin holocaustul nenăscuților, prin războaie pustiitoare, prin revoluții sexuale și prin multe alte pulsiuni demonice cărora ne aliniem. Și atunci, dacă partea răului din noi nu dispare, ci ea se amplifică, dacă morala, respectul, iubirea, bunăvoința, jertfirea, curajul, credința devin păsări tot rare, cum ar putea să dispară demonismul din politică și din societate?