Reputatul eminescolog și fervent apărător și promotor al culturii și civilizației românești,  academicianul Dimitrie Vatamaniuc ar fi împlinit, la 25 septembrie, 100 de ani. A fost rudă cu Gavril Vatamaniuc, unul dintre cei mai cunoscuți eroi ai rezistenței armate anticomuniste.

Istoricul Dimitrie Vatamaniuc s-a născut la 25 septembrie 1920, la Sucevița, jud. Suceava, a urmat școala primară în comuna natală, pentru ca apoi să studieze la Cernăuți, unde a absolvit Școala Normală de Învățători, și la Rădăuți, fiind absolvent al Liceului "Eudoxiu Hurmuzachi".

Licențiat în 1947 al Facultății de Litere și Filosofie din Cluj-Napoca, cu specializare în istoria literaturii române, estetică literară și istoria românilor, și-a susținut, în 1957, teza de doctorat la Institutul de Istorie Literară și Folclor al Academiei Române, avându-l conducător științific pe G. Călinescu, potrivit site-ului https://acad.ro.

A fost profesor de limba și literatura română la Liceul "Andrei Mureșanu" din Dej, redactor la "Almanahul literar" din Cluj, cercetător la Institutul de Istorie Literară și Folclor, lector la Universitatea din București, iar din 1964 - șef de secție la Centrul de Documentare și Informare Științifică al Academiei Române. Din 1974 a fost cercetător la Institutul de Teorie și Istorie Literară al Academiei Române.

Odată cu angajarea la Muzeul Literaturii Române, în anii '70, a preluat, la îndemnul lui Alexandru Oprea, continuarea ediției integrale a operei lui Mihai Eminescu, inițiată și coordonată de Perpessicius în 1939 și întreruptă în 1963. S-a consacrat studiului operei eminesciene peste 30 de ani, devenind unul dintre cei mai importanți eminescologi români.

Sub îngrijirea lui au apărut, între 1977-1993, volumele VII-XVI din integrala operei eminesciene, ediție ce avea să fie desăvârșită în 1999. Pe baza ei, Dimitrie Vatamaniuc a editat apoi mai multe serii de Opere ale poetului național (Editura Univers Enciclopedic și Editura Academiei Române, 1999-2003; Fundația Națională pentru Știință și Artă sub egida Academiei Române, 2015), precum și "Publicistica lui M. Eminescu. 1870-1877" (1977), "Eminescu. Manuscrisele" (1988), "Eminescu. Contribuții documentare' (1993), 'Eminescu și Transilvania' (1993), 'Publicistica lui Eminescu. 1877-1883, 1888-1889" (1996) ș.a.

Autor de studii monografice, între care: "G. Coșbuc. O privire asupra operei" (1967); "Ioan Slavici și lumea prin care a trecut" (1968); "Ioan Slavici. Opera literară" (1970); "Ion Agârbiceanu" (1970); "Lucian Blaga. Biobibliografie" (1977), "Lucian Blaga. Contribuții documentare" (1998), "Tudor Arghezi. Biobibliografie" (2 vol., 2005) ș.a. A editat opera lui Ioan Slavici în 14 volume (1967-1987).

A fost director al Centrului pentru Studierea Problemelor Bucovinei din Rădăuți al Academiei Române, transformat, în 1992, în Institutul Național "Bucovina"; redactor-responsabil al revistei "Analele Bucovinei" și coordonator al Enciclopediei Bucovinei în studii și monografii; director al revistei "Septentrion", publicație a Societății pentru Cultura și Literatura Română din Bucovina.

În 2002 a primit Premiul de Excelență al Fundației Culturale a Bucovinei. Cetățean de onoare al comunei Sucevița, al municipiului Rădăuți și al comunei Șiria din Arad. Membru de onoare al Academiei Române (ales la 6 iunie 2001). Membru al The International Academy "Mihai Eminescu" (India, 1998) și al Centrului Internațional "Mihai Eminescu" (Chișinău, 2001); Doctor Honoris Causa al universităților "Lucian Blaga" din Sibiu și "Ștefan cel Mare" din Suceava. The American Biographical Institute l-a declarat "Om al Anului" și i-a acordat "Diploma de onoare" în 1999 și 2000.

A murit la 4 iulie 2018.

Prezentăm mai jos un interviu realizat în exclusivitate de colaboratoarea noastră, Maria Stanciu, cu academicianul Dimitrie Vatamaniuc.

 

"Eminescu a avut o concepție profund creștină în toată opera sa”. Interviu Extraordinar In Memoriam

 

– Domnule academician Dimitrie Vatamaniuc, vă mulțumim că ne-ați deschis ușa casei și a sufletului dumneavoastră, pentru ca astfel să-i bucurăm pe cititorii noștri măcar cu o frântură din munca de cercetare pe care ați depus-o. Vă rugăm să ne spuneți când a început întâlnirea cu cercetarea manuscriselor eminesciene, pentru completarea, adunarea și publicarea  operei complete Eminescu?

– Efectiv, am început să-l studiez pe Mihai Eminescu din anul 1972, când am ajuns la Muzeul Literaturii Române și când Alexandru Oprea, directorul muzeului, a hotărât să continue editarea operei lui Eminescu. Însă acest demers de cercetare literară a fost inițiat și urmat de academicianul Perpessicius între 1939 și 1963, timp în care a reușit să tipărească șase volume.

– Perpessicius părăsise „șantierul” de cercetare a operei lui Eminescu, cum el însuși îl numea, pentru că își pierduse vederea la descifrarea manuscriselor. În aceste împrejurări, el a adresat o „scrisoare deschisă către editorul de la anul 2000”. Aici le aduce laude predecesorilor săi care au contribuit – după posibilități și împrejurări – la punerea în circulație a operei lui Eminescu; totodată el făcea previziuni pentru viitor. Perpessicius se îndoia, afirmând că „nu sunt semne ca la anul 2000 să fie posibilă publicarea operei integrale a lui Mihai Eminescu”. Previziunile nu s-au împlinit, astfel că în 2011 am reușit, sub oblăduirea Academiei Române, să publicăm „Opera Integrală Eminescu”.

– În 1972, la un an de la moartea lui Perpessicius, Alexandru Oprea care era directorul Muzeului Literaturii Române, instituție fondată de Perpessicius, și director al Revistei „Manuscriptum” – întemeiată tot de Perpessicius –  a considerat că era de datoria sa să ducă mai departe această activitate. A fost atunci, în anii ’70, o împrejurare deosebită, când cercetarea trebuia să se unească cu învățământul; se punea problema ca toți cercetătorii de la institute să treacă în învățământ. A fost un proces lung, demarat în 1972, în urma căruia a fost stabilit un colectiv din care făceam parte eu, Petru Creția și alte două colege…

– Volumul IX, apărut în 1980, cuprindea publicistica lui Eminescu din perioada studiilor universitare și din perioada când a publicat la „Curierul de Iași”, respectiv, mai 1876 și octombrie 1877. Volumul a fost privit drept unul care aduce noutate pentru publicul larg, fiindcă nu se cunoșteau decât câteva articole din această perioadă, restul era contribuție nouă. Acest volum IX a stârnit însă reacții din partea cercurilor interesate. Unul dintre cei foarte supărați s-a arătat Moses Rosen, rabinul șef al Cultului Mozaic din România, care a atacat volumul în repetate rânduri, pentru că se vorbește aici și despre evrei.

– După nemulțumirile amintite legate de acel text publicistic din volumul IX, ni s-a impus, special pentru Eminescu, ca toate textele din următoarele volume să primească avizele celor două cabinete ale familiei Ceaușescu! Mai direct, s-a introdus cenzura… Cu toate restricțiile pe care le-am întâmpinat, noi am mers mai departe și am adunat materialele și pentru volumul X. Acesta cuprinde publicistica lui Mihai Eminescu de la ziarul „Timpul”, din perioada octombrie 1877 – februarie 1880. În paralel, am lucrat și la volumul XIV, care conține studii științifice, traduceri. Am terminat amândouă volumele în același timp, însă am tipărit doar volumul XIV, care nu ridica nicio problemă fostului regim și care a apărut în 1983. Volumul X însă nu l-am putut tipări și a așteptat până în anul 1989…

– Acest volum are două studii fundamentale; unul era studiul în chestiunea evreiască și un alt studiu despre Basarabia. Cu chestiunea evreiască era așa și așa, fiindcă Eminescu face aici un studiu statistic; se ocupă de numărul evreilor de la noi care lucrau în comerț, câți erau în țară… Însă, deranja foarte tare studiul cu Basarabia, nu aveam voie să vorbim despre acest subiect.

– Aveam interdicție, era ordin peste tot să nu se vorbească de Basarabia. Și asta a durat mult. Era interzis să apară în presă ceva despre Basarabia. Basarabia era cedată rușilor și era o temă terminată, iar acest volum nu trebuie să apară! Atunci, eu am făcut demersuri și așa a ajuns volumul X la Ștefan Andrei, care era secretar la Comitetul Central  între cele două  cabinete, al lui Nicolae Ceaușescu și al Elenei Ceaușescu. În acest context, Ștefan Andrei mi-a spus că dacă era la un singur cabinet, „încă mai încercam, dar așa, să merg la ambele cabinete, nu pot să fac nimic. Deci, nu mai insista asupra acestei chestiuni”, mi s-a recomandat.

– În cursul anului 1989, s-a întâmplat un lucru foarte interesant. Cercetători din Basarabia au venit la mine, chiar acasă, și m-au rugat, zice… „Haideți, să ne dați și nouă studiul lui Eminescu cu Basarabia că ne trebuie! Noi avem acum o oarecare libertate, ne-am despărțit într-un fel de ruși și trebuie să-l publicăm, că ne-ar servi foarte mult”. Eu le-am spus că nu le dau nimic, pentru că dacă eu vă dau acest volum nu vom mai reuși în veci să tipărim  volumul X. Volum care aștepta din anul 1983!…Și ce au făcut ei, ce au dres… S-au dus în tipografie, la București, au tratat… creștinește cu tipografii și au scos un număr de exemplare din volumul X, cu publicistica lui Eminescu. Și în drum spre Chișinău iarăși au revenit la mine, acasă…

– Cred că în o sută douăzeci de exemplare. Că au ajuns cu volumul X la Chișinău nu-i nicio problemă, dar au mai făcut o „greșeală” foarte mare, pentru acea vreme, anume, au trimis un volum și la Paris, în Franța. Cartea a  căzut în mâna lui Ierunca de la Radio „Europa Liberă”, care a făcut o emisiune de o oră, în care se spunea despre acest volum că a apărut în România lui Ceaușescu… „Și iată că în România se pot tipări și lucrări și opere fundamentale în care nu se vorbește de Ceaușescu și nu se aduce nicio laudă regimului comunist”. Într-adevăr, nu veți găsi nicio laudă adusă regimului comunist, nu veți găsi în toată ediția nicio laudă la adresa lui Ceaușescu”. Dar…

– Reacția a fost că am intrat într-o cercetare foarte severă; m-au pus să dau raport despre legăturile mele cu „Europa Liberă”! În sfârșit, m-am descurcat, cum m-am descurcat, dar  soarta acestui volum era încă o dată pecetluită. Înainte cu câteva luni de evenimentele din decembrie 1989 se hotărâse să nu mai apară deloc, iar exemplarele care se tipăriseră să fie trimise fără discuție la topit… Însă, Dumnezeu a avut  oamenii Lui care au avut mare grijă ca volumul X să nu dispară. De altfel, a și fost distribuit în librării chiar în zilele revoluției din 1989…

– Eminescu are o publicistică în care pune probleme fundamentale. El se identifică cu poporul român până la sacrificiul de sine. Drama sa morală este și a noastră. Amenințarea ființei naționale a poporului român nu este înlăturată, și relele de care suferea societatea românească din vremea sa sunt și ale zilelor noastre, în forme nu mai puțin grave. Publicistica lui Eminescu o trăim astăzi dureros de actual…

– Volumul IX cuprindea publicistica lui Eminescu din perioada studiilor universitare de la Viena și din perioada de la „Curierul de Iași”, respectiv, mai 1876-octombrie 1877. El cuprinde articole apărute în gazete precum „Albina”, „Familia”, „Federațiunea”, „Convorbiri literare” și „Curierul de Iași”. În 1977 când a apărut Volumul IX, de Publicistică, a fost privit drept unul care aduce noutate, fiindcă publicistica eminesciană nu era cunoscută. Nu se cunoșteau decât câteva articole din această perioadă, restul totul era contribuție nouă.

– Acest volum (dar și următorul, volumul X)  conține și câteva articole despre comunitatea evreiască din România celei de-a doua jumătăți a veacului al XIX-lea și, deci, publicistica lui Eminescu, când este „judecată” trebuie așezată în contextul celei de-a doua jumătăți a veacului al XIX-lea. Eminescu nu a avut treabă cu evreii. Eminescu a avut treabă cu „Alianța Israelită” care era o organizație internațională ce funcționa în Germania și care intervenea în treburile noastre interne. Și atunci, ca orice gazetar care se respectă și care este preocupat de nealterarea ființei naționale românești, Eminescu a protestat împotriva Alianței israelite sub diferite forme…

– Eminescu  a susținut modificarea Articolului 7 din Constituție, cerere formulată și de Germania, ca o condiție la recunoașterea Independenței, însă Eminescu a susținut ca acordarea cetățeniei române izraeliților să se facă individual, nu în masă, cum propunea Germania. Eminescu, în publicistica sa, combate cu vehemență „teoria umanitaristă”, „cu desăvârșire neadevărată” susținută de Alianța israelită, care pretindea că în România ar exista „români izraeliți, români de confesiune mozaică”.

– Cine are răbdare să citească toate aceste articole, și un ziarist are această datorie, va înțelege că Eminescu a ținut piept cu fruntea sus în fața presiunilor  Alianței izraelite din Germania, subliniind că este „ciudat în a vedea susținându-se”, în mod fals, că „Principatele românești încetaseră ca din senin (de când cu Tratatul de la Berlin) a mai fi ceea ce au fost sute de ani de-a rândul, adică un azil de toleranță, și deveniseră deodată vatra zelotismului religios și a unei înverșunate discuțiuni asupra marginelor în cari trebuie admisă sau nu legea lui Moisi”. Acesta este un răspuns pe care Mihai Eminescu îl dă (în 10 iulie 1879) ziarului „Fremdenblatt, un oficios din Viena”, care se ocupa de „cestiunea izraelită din România” și care dezinforma frecvent, făcând ca lumea diplomatică a Europei „să fie atât de rău informată”, în numele unui fals umanitarism. Dezinformarea Alianței izraelite din Germania contribuie, scrie Eminescu, „a întări fabula despre persecuțiunile religioase din România”, și „a ne face jertfa unei false mistificațiuni și a unei minciuni etnologice”. Deci, Eminescu gazetarul nu a făcut altceva decât să ceară marilor puteri europene să privească „cestiunea izraelită” din Principatele Dunărene asemenea celorlalte state din Peninsula Balcanică. De altfel, așa a și fost soluționată „chestiunea evreiască”, iar Articolul 7 din Constituție a căpătat forma în care fusese propusă de Eminescu în cadrul dezbaterilor din ziarul „Timpul”, fără a face din poporul român „jertfa unei mistificațiuni”.

– Antisemitismul lui Eminescu este o „vină de dânșii inventată”, ca să răspund cu ”armele” lui  Eminescu. Cine are răbdare să citească nenumăratele articole pe care le-a scris Eminescu la ziarul Timpul (între octombrie 1877 și iunie 1883) – ca reacție la pretențiile Germaniei și ale „Alianței izraelite” (cu sediul în Germania”) – va înțelege că Eminescu este un Mare Român și un gazetar care s-a documentat meticulos și care nu a înclinat balanța și condeiul în funcție de pretențiile și presiunile regimurilor care s-au perindat în timpul său. Publicistica lui Eminescu are ponderea cea mai mare ca extindere și relevă un luptător pe tărâm social și politic, el este un Gazetar cu o înaltă conștiință civică. Dar, dincolo de cantitate, rămâne  cuvântul cu putere al gazetarului Eminescu, care a dat frisoane nu numai contemporanilor său, neiubitori de pământ românesc și de valorile cultural – spirituale românești, ci i-a deranjat și pe exponenților fostului regim comunist.

– Cum bine ați observat și aici avem de-a face cu o mistificație. Ca publicist la „Timpul”, unde o vreme a fost chiar redactor șef, firește Eminescu a scris despre toate aspectele vieții social politice din vremea sa. Nimeni înaintea sa și după el nu a criticat cu mai multă vehemență corupția, ignoranța, nepotismul, lipsa de merit în promovarea ierarhică socială… În privința socialismului, Eminescu are câteva articole în care face referire la socialism, dar situația nu este deloc cum o prezintă mistificatorii din ultimele decenii; este exact invers.

– Este, de pildă, un articol despre frații Nădejde – aceștia erau socialiști – dar aici Eminescu spune clar: „Socialismul este o mare nenorocire pentru țară. Socialismul înseamnă moartea cultului, întoarcerea în primitivism”. La tipărirea publicisticii eminesciene în vremea fostului regim, acest articol mi-a fost respins în repetate rânduri, până ce cineva –  tot din cei de sus din vremea perioadei comuniste – mi-a sugerat să găsesc ceva… imaginar și să nu mai vorbim despre socialism în acești termeni negativi. „Vorbește despre socialismul utopic!”, mi-a recomandat acea persoană. „Așa că la învățământul politic ăștia mai află câte ceva despre socialismul  utopic. Zice: Găsește ceva din Marx, din Lenin, ca să blindezi acest articol și să apară!…”

– Da… Numai acordând un anumit spațiu socialismului utopic, dar care nu avea nicio legătură cu amintitul articol semnat de Eminescu, am putut salva și tipări publicistica lui Mihai Eminescu. Și neavând altă soluție în fața cenzurii celor două cabinete, am scos articolul din contextul de atunci (cel în care era vorba despre socialism, despre care Eminescu spune că „înseamnă moartea cultului, întoarcerea în primitivism”) și l-am plasat undeva în trecut. Așa am putut salva și publica miile de articole din publicistica eminesciană din volumele care au urmat volumului IX.

– Da. În ultima ediție revizuită și apărută în 2011, am scos acest balast despre socialismul utopic.  Mai este un articol despre socialism în care se spune că cine „se ocupă de problemele sociale este neapărat  numit socialist”. Fals! A te ocupa de partea științifică a socialismului nu înseamnă că ești socialist!… Dar, așa au trecut toate textele eminesciene de cenzura comunistă. Însă lucrul acesta nu a stat numai în puterea mea, ci s-au găsit oameni care au dorit cu adevărat să se tipărească ”Opera Integrală Eminescu” și pentru asta Îi mulțumesc lui Dumnezeu. Eu am fost doar un executant… Când însă am preluat retipărirea ediției din 2011, am eliminat acele anomalii.

– Epureanu întocmește noul Program al partidului care viza îndeosebi rezolvarea „cestiunii evreiești”, problemă de care Titu Maiorescu (și P.P. Carp) se distanțează, justificându-și atitudinea cum că ”Epureanu nu era persoana cea mai indicată să-i reprezinte…” Din presa vremii reiese că cei doi ”stau în expectativă”, în vreme ce Th. Rosetti, dar și Eminescu – care în calitate de redactor trebuia să editeze cotidianul ”Timpul” – se alătură lui Epureanu. Se observă din presa vremii, dar și din alte surse că atitudinea lui Epureanu și poziția lui Eminescu veneau să clarifice poziția Partidului Conservator în problema recunoașterii Independenței de Stat a României de către marile puteri. De altfel, acum i se încredințează lui Eminescu conducerea cotidianului ”Timpul”, când începe cea de-a doua perioadă a activității lui Mihai Eminescu ca gazetar.

– În primul rând trebuie să ne raportăm la relația dintre cei doi așezându-o în contextul vremii. Maiorescu a avut concepția că „statuia”  unei personalități este mai bine pusă în lumină dacă este înconjurată de alte statui, spre deosebire de astăzi când fiecare cercetător – poetaș sau scriitor – se consideră că poate fi mare, dacă-i pustiu în jurul lui!… Aceasta era concepția lui Titu Maiorescu și eu asta vă spun…  La acea vreme, Maiorescu a adunat în jurul lui pe scriitorul Ioan Slavici, pe Mihai Eminescu (care a ajuns la ziarul „Timpul” în octombrie 1877), pe Ion Luca Caragiale și alții de mai mică importanță, dar care au fost în jurul lui „statui” mai mari, „statui” mai mici. În acest context, Maiorescu joacă un rol esențial în viața lui Eminescu și din această perspectivă suntem în următoarea situație – viața lui Mihai Eminescu durează din 15 ianuarie 1850 și până în 15 iunie 1889; atâta este viața lui Eminescu.

– Fizic, Eminescu nu mai este printre noi, dar – dincolo de opera sa – „Luceafărul Poeziei Românești”, cum l-a numit Patriarhul Miron Cristea (Elie, pe numele de mirean),  este printre noi prin contemporanii lui. Unul dintre contemporanii lui este Titu Maiorescu care l-a avut în preajma lui, l-a susținut la studii,  bineînțeles – până la un punct. Deci, Maiorescu este acela care, într-o primă ipostază, l-a susținut pe Eminescu. Tot Maiorescu a preluat manuscrisele lui Eminescu…

– Le-a păstrat până în anul 1902. Aici vreau să vă spun că Maiorescu s-a făcut vinovat că și-a însușit manuscrisele lui Eminescu. Și Matei, fratele lui Eminescu, avea dreptate să reclame manuscrisele, dar Maiorescu era om politic și pe deasupra era și avocat…

– Maiorescu știa foarte bine să se pună la adăpost și în momentul în care a donat manuscrisele la Academia Română a spus că aceste manuscrise „i-au fost donate lui de Eminescu, în diferite timpuri”. Dar nu există nici un document în această privință, deși avem un argument decisiv…   Și noi astăzi închidem ochii pentru acest abuz de proprietate și spunem că Maiorescu are marele merit de a fi păstrat această imensă moștenire. Pe de altă parte, dacă manuscrisele ar fi intrat pe mâna lui Matei, fratele lui Eminescu, nu se știe ce se alegea cu ele. Deci, Maiorescu are meritul de a avea în jurul lui pe Eminescu printre ”Statuile” cu care s-a înconjurat. Maiorescu are meritul de a fi păstrat și donat manuscrisele și mai are meritul de a fi elaborat prima ediție a poeziilor lui Eminescu.

– Din 1884 și până în 1913, „Poeziile” lui Eminescu s-au tipărit în unsprezece ediții, cu unele completări de la un an la altul. Este ediția din cultura română cu cea mai mare longevitate și care stă la baza tuturor textelor care s-au produs în germană, dar și în alte limbi, în această perioadă. Deci, iată încă un merit important al lui Maiorescu, dar între aceste merite care aduc aceste contribuții esențiale sunt și umbre…

– Pe lângă Titu Maiorescu mai sunt alte câteva personalități care sunt importante și care au scris despre Eminescu. Este Stefanelli  care a fost coleg cu Eminescu la Școala de la Cernăuți, dar și la Viena, în vremea studenției… Acest Stefanelli este cel care a găsit acel poem, singurul de altfel, semnat de Eminescu și adăugat de Perpessicius în volumul de poezii… Apoi este Veronica Micle care a avut legăturile pe care le-a avut cu Eminescu și care ne-a lăsat corespondența din prima parte a relației lor, publicată, și a doua parte care a văzut lumina tiparului în ultimii ani. În această privință, mai avem un contemporan care ne-a lăsat mărturii și acesta este scriitorul Ioan Slavici. Slavici are ceva mai mult despre Eminescu, fiindcă au fost prieteni apropiați încă din epoca studenției și până la moarte; el i-a fost unul dintre cei mai apropiați prieteni.

– Da, toată lumea a rămas cu această prietenie exemplară în memorie însă Ion Creangă nu are foarte multe informații despre Eminescu… De asemenea, mai găsim informații în corespondența dintre Negruzzi cu Maiorescu și avem informații privind biografia Poetului și în arhivele și în presa vremii. Astfel, în legătură cu viața lui, punând mărturiile una peste alta, putem spune că sunt puține în raport cu opera eminesciană și cu personalitatea sa.  Raportându-ne la aceste informații, spunem că în legătură cu viața lui Mihai Eminescu, moștenirea ce o avem este foarte săracă, foarte restrânsă. Opera eminesciană e altceva și în afara acestor mărturii ale contemporanilor lui, atâtea câte sunt, s-a creat o literatură memorialistică fantastică în care fiecare a pus tot ce a crezut…

– Ca jurnalist, Eminescu îi critică atât pe liberali, care erau la guvernare, în frunte cu I.C. Brătianu, cât și pe conservatori, pe care îi acuză de complicitate în ”chestiunea evreiasca”. Ioan Slavici ne relatează că Eminescu nu-i cruța nici pe membrii Partidului Conservator pe care îi critica dacă ”se nemerea ca ei să cadă în vreun păcat, ba era în stare să laude fapte bune și chiar dacă ele erau săvârșite de adversari politici”.

– Prima soție a lui Ioan Slavici, o unguroaică – catolică, cu vreo patru clase pregătire,  i-a atribuit lui Eminescu diagnosticul de „alienat mintal”. Asta pentru că Gazetarul obișnuia să redacteze noaptea comentariile care defineau poziția cotidianului „Timpul”, să discute cu adversarii lui, uneori chiar să-i mai înjure. Și Slavici, la presiunea soției lui, bătea cu palma în perete ca să tacă. Tăcea ce tăcea și iar începea. Pentru ea manifestările lui Eminescu erau ale unui alienat mintal… Cât a fost Slavici acasă, soția sa nu a putut face nimic, dar când Slavici era plecat la Viena să consulte niște medici – fiindcă avea și el probleme medicale – prima sa soție a luat și a trimis un bilet lui Titu Maiorescu în care a scris: „Vino și ridică-l! Eminescu a înnebunit!” Deci, pentru ea aceste manifestări ale lui Eminescu erau semne ale nebuniei.

– Nu ar fi fost mare lucru, însă această femeie a primit concursul lui Titu Maiorescu, deși înainte cu câteva zile acestui moment, de pildă, în 11 iunie 1883, Eminescu a fost la ședința ”Junimii” și în legătură cu acest moment Maiorescu notează în jurnalul său că „a fost o ședință foarte reușită și cu veselie”. Și acum venim puțin și la partea întunecată a lui Titu Maiorescu. Prima problemă care se pune ține de modul de existență al lui Eminescu. Eminescu, în perioada cât a scris la cotidianul „Timpul”, a stat în gazdă la Ioan Slavici și, în lipsa sa,  prima soție a lui Slavici – unguroaică, ziceam, cu câteva clase primare –  i-a pus diagnosticul lui Eminescu de ”alienat mintal”.   După ce a primit biletul de la soția lui Slavici, Maiorescu se întoarce acasă și completează în jurnalul său, la pozițiile respective, atenție – cu creionul roșu: „semne de alienație mintală la Eminescu”…

– Desigur, Maiorescu nota despre imaginare semne de „alienație” pe care nu le văzuse cu o săptămână înainte, la întâlnirea de la „Junimea”, când Eminescu a fost acolo de față cu ei, au discutat. Atunci nu le-a văzut! Deci Maiorescu, iată este vinovat că a acceptat această mistificație…

– Maiorescu este primul vinovat că a acceptat „jocul” primei soții a lui Slavici și a acceptat acest diagnostic fără consultul unui medic. Dar mergem mai departe și vedem că Maiorescu cu autoritatea lui a transmis acest diagnostic doctorului Șuțu. Acum doctorul Șuțu este și el vinovat la rândul lui că a acceptat acest diagnostic fără să pună în aplicare cercetarea lui de medic.

– Aici se vede încă o dată acest lanț al slăbiciunilor. Eminescu era incomod pentru că prin concepția lui despre Stat i-a atacat, deopotrivă, și pe conservatori și pe liberali, care pentru el au fost totuna. Pentru Eminescu importante au fost  România și românii obidiți de o clasă politică prea preocupată de interese de grup sau individuale… Curajul și verticalitatea lui Eminescu sunt de admirat, deși și-a făcut atâția „prieteni”. Și autoritățile vremii au procedat așa cum au procedat; i-au retras activitatea de la ziarul „Timpul” și din redactor principal l-au retrogradat ca simplu redactor și apoi l-au scos de tot din redacție. Și apoi, Păucescu, cel care a venit la cotidianul „Timpul” a vorbit foarte urât despre activitatea lui Eminescu…

– Nu știu… Cert este că Eminescu a fost izolat și pe acest fond s-a constat că a suferit o depresie mare. Eminescu nu a fost „nebun”, ci a suferit o mare depresie… Prietenii l-au trimis la tratament și  după ce a fost internat la ”Ober Dobling” din Viena și tratat de puternica depresie de doctorul Obersteiner s-a refăcut în câteva luni.

-După ce iese refăcut de la clinica din Viena, Eminescu a mers într-o  călătorie în Italia. Nu are nicio manifestație de nebunie;  revine în țară, dar nu se duce la cotidianul ”Timpul”, nu se duce la Maiorescu, ci se duce la ziarul ”România liberă”, care erau adversarii lui Titu Maiorescu. Și, pentru Titu Maiorescu exista o mare primejdie, cât și pentru adversarii săi politici… Și atunci, soluția imediată a fost să nu-i acorde nici un ajutor, ca să accepte propunerea lor. Și propunerea lor a fost ca să-l trimită la Iași. Acolo era și sora lui Maiorescu, care a fost împotriva ”tratamentului” pe care fratele ei Titu Maiorescu l-a aplicat lui Eminescu… De altfel, Emilia Maiorescu a fost una dintre cei care – alături de dr. Constantin Popazu, vărul lui Maiorescu – l-au dus pe Eminescu la Viena și l-au dezaprobat pe Titu Maiorescu…

-La Iași a fost încadrat imediat la Biblioteca Universitară și pe lângă asta, Eminescu a mai fost și profesor de germană. Dar, acest ”nebun”, la Iași se apucă să traducă Gramatica sanscrită”!

-Și de un mare efort, calități pe care Eminescu – cel calomniat de fel de fel de indivizi cu interese obscure – a reușit să treacă într-un mod admirabil. Nici astăzi, la aproximativ o sută patruzeci de ani de la acele evenimente, ”Gramatica sanscrită” nu a fost tradusă în condiții mai bune decât a făcut-o Eminescu. Deci, sanscrita necesita un efort extraordinar. De la Iași, Eminescu a plecat la Botoșani la sora sa, unde a intrat iarăși în spital cu diagnosticul cel vechi și aici, doctorul Isac l-a tratat cu mercur… Injecțiile cu mercur i-au fost aplicate luni de zile, tratament care i-a infectat organismul. Mercurul otrăvește organismul, iar acest fapt i-a înrăutățit starea de sănătate… Păi dacă nouă ne dă cineva mercur, în numai o săptămână ne-ar termina. Eminescu a rezista.

Spune prietenul său Slavici că avea o constituție fizică foarte bună, foarte așezată. El a rezistat. Și de la Iași, Eminescu vine iarăși la București și nu se duce la  Maiorescu, el se duce direct la ”România liberă” și începe colaborarea cu acest ziar… De la ”România liberă”, Eminescu trece la ”Fântâna Blanduziei”, unde este îmbrățișat de colegii lui din tinerețe, transilvăneni. Aici publică editorialul de fond; firește că toate aceste eforturi pe care le face, drama pe care o trăiește nu se putea să nu aibă efecte, oricât de robust ai fi. Și a avut drept urmare intrarea iarăși în spital…

-Nu e nicio piatră. Mihai Eminescu a murit de infarct…

-Există actul medical pe care l-am publicat și eu în ultima ediție a ”Operei Integrale Eminescu”, dar este semnat prin punere de deget… Deci actul de moarte al celui mai însemnat om al României este semnat prin punere de deget! Nu s-au găsit în spitalul la care a murit doi oameni care să știe carte și să semneze și au pus degetul pe actul de deces…

Toate aceste speculații, despre comploturi, despre fel de fel de povești să vorbească cine ce vrea, eu nu pot decât să relatez pe marginea a ceea ce reiese din documentele vremii. Eu nu pot să merg mai departe, eu am discutat cu medici; și  medicii au studiat pe baza contextului vremii împrejurările în care s-au întâmplat toate acestea. Desigur că e posibil ca și medicii să greșească, dar eu cred, am convingerea că nu au greșit și că – ținând cont de modul cum l-au izolat pe Eminescu, ținând seama de natura suferinței lui, fiindcă de depresie suferim toți – acestea au fost împrejurările  morții lui Eminescu. Și apoi, uitați, toată societatea românească este în depresie psihologică și pe măsură ce mergem, depresia devine tot mai accentuată. Dar, noi astăzi suntem mai nesimțiți și nu reacționăm la fel.

Pe baza cercetărilor, coroborând datele cu ceea ce a scris Eminescu,  înainte de internarea lui forțată la sanatoriul doctorului Șuțu, am dedus că Eminescu a fost izolat și pe acest fond constat a suferit o depresie mare. Eminescu nu a fost „nebun”, a avut o mare suferință a sufletului. Când am ajuns la această concluzie, am luat legătura cu un psihiatru și acesta mi-a explicat că depresia, spre deosebire de ”alienația” mintală, este o stare psihică din care îți poți reveni. Pe când, din alienație mintală, din nebunie, nu îți mai poți reveni. Și dacă doctorul Șuțu a procedat cum a procedat,  nu a lăsat nicio însemnare despre boala și internarea lui Eminescu.

-Nu găsim nimic! Mai departe, doctorul Șuțu s-a făcut vinovat și el de alt lucru foarte grav; Șuțu a făcut autopsia lui Eminescu și a luat creierul pentru studiu și l-a pus pe fereastră, în plină vară, unde a stat la soare… Ce studiu mai poți să faci pe un creier care a stat la fereastră, în soare?…  Acestea sunt niște lucruri de o gravitate extremă. Nu este doar Maiorescu vinovat, e un întreg cerc vicios.

– Acea mișcare studențească din anul 1946, de la Cluj, a fost condusă de tânărul Valeriu Anania (1926-2005), viitorul Mitropolit Bartolomeu al Clujului, pe atunci, student la Medicină în anul II. Vrednicul de pomenire a fost conducătorul mișcărilor studențești de la Cluj, începând cu 1 iunie 1946, însă primul protest spontan la care am participat a fost în 24 ianuarie 1946. Ce se întâmpla?

Autoritățile comuniste declaraseră ziua de 24 ianuarie zi de sărbătoare legală. Atunci se împlinea un an de la instalarea guvernului Petru Groza. În mod spontan, atunci noi, studenții, ne-am adunat în holul Universității din Cluj și am ieșit în stradă. Am protestat față de atitudinea antiromânească a celor aflați la conducere. Am fost indignați că pe sedile Partidului Comunist Român și al Partidului Social Democrat-Lothar Rădăceanu erau arborate steaguri ale Ungariei Mari. Atunci, mai mulți studenți au urcat și au dat jos steagurile, au devastat sediile celor două partide, după care ne-am întors în cămine. Atunci au început primele arestări. Manifestația din 24 ianuarie 1946 a marcat momentul începutului mișcării de protest care a durat luni bune. Protestele noastre au fost pe fondul pregătirii viitorului Tratat de Pace de la Paris. Pe de altă parte, conducătorii maghiari din mai multe zone, inclusiv cei din Cluj, pregăteau revenirea armatei ungare și întâmpinarea ei pe sub Arcul de Triumf. Numai că hotărârea luată la Paris, în 7 mai 1946, și revenirea Transilvaniei acasă, la România, unde îi era locul, fu pentru maghiari o mare deziluzie ce-i va urmări până-n zilele noastre. De altfel, revizionismul maghiar din ziua de astăzi îl continuă pe cel de ieri…

– După aprecierile polițiștilor vremii eram vreo 5000 de studenți și am mărșăluit pe străzile Clujului. În fața Catedralei Ortodoxe am îngenunchiat și am cântat „Hristos a înviat”! Au vorbit protopopul Laurențiu Curea, care va înceta curând din viață, Episcopul Nicolae Colan și Episcopul Iuliu Hossu. Am defilat prin tot orașul și am cântat cântece patriotice… La statuia lui Matei Corvin au vorbit mulți studenți de la Medicină, iar A. E. Baconsky s-a urcat pe statuie. Aceasta fusese o avanpremieră pentru parada militară din 10 mai 1946. De această dată, am mutat și organizat manifestațiile la Mănăștur, comună învecinată Clujului, unde era Facultatea de Agronomie. Atunci, studenții au strigat ”Patria”, ”Regele” și mai multe lozinci anticomuniste. După fiecare acțiune anticomunistă, erau arestați studenții… De la aceste manifestații i s-au tras condamnările vrednicului de pomenire – Mitropolitul Bartolomeu Anania. Drept urmare a atitudinii și a revendicărilor noastre, autoritățile vremii de la Cluj ne-au închis cantinele, căminele, tot. Și pe acest fond, comitetul de grevă, în frunte cu părintele Valeriu Anania, s-a retras la Mănăștur, comuna din vecinătate, acolo am fost și eu până când au dat decretul de încetare a grevei studențești; am încetat protestele pentru că nu mai aveam nici un mijloc de trai…

 

– Da, pe fondul pretențiilor reprezentanților maghiari, Lucrețiu Pătrășcanu – la întâlnirea cu studenții clujeni din 8 iunie 1946 – a avut o atitudine profund românească, subliniind că „nimeni nu are dreptul să pună în discuție granițele noastre. Transilvania a aparținut și va aparține României. Acțiunea guvernului maghiar, revizionismul de azi îl continuă pe cel de ieri. A cere revizuirea frontierelor este un amestec în treburile noastre interne… Populația maghiară are un regim de drept cum nu are nicio naționalitate dintr-un stat burghez… Am închis ochii și din puținul nostru am hrănit sute de mii de oameni (din Ungaria). Retrocedarea bunurilor este un act de minimă dreptate. Nicio milă pentru cei ce pun în joc unitatea statului. În numele Partidului Comunist mă ridic împotriva schimbărilor de frontieră…”

Însă tot Pătrășcanu, la următoarele două întâlniri cu studenții din aceeași zi (întâlniri despre care nu se prea știe), în prezența lui Valeriu Anania, ne-a cerut să încetăm greva, fiindcă „guvernul nu era de mămăligă și că are mijloace să pună capăt manifestării…”

– De ripostă: „Nici noi nu suntem de mămăligă, dar nici comuniști nu suntem!”, a venit replica studenților. Atunci, Pătrășcanu veni cu corecția sa: „Mai întâi sunt român și apoi comunist!”

– Noi credeam că prin implicarea noastră puteam opri mersul evenimentelor. ”Noi, zicea vrednicul Mitropolit Valeriu Anania, eram dansul aerian al neamului pe deasupra unei păduri de năpârci…”

– A fost necesară. Au făcut și alții revolte mai târziu în Polonia, Ungaria. De acelea se ține seama, dar de asta nu. Dar, aceasta a fost dorința noastră de a ne opune instalării comunismului în țara noastră și aceasta a fost prima încercare de acest fel de la noi. Acesta a fost crezul nostru și credința noastră. Noi am mers până unde s-a putut, dar comunismul s-a instalat cu sprijin dinafară și pe noi ne-au îndepărtat…

– Da, pentru că după ce am fost asigurați că n-o să ni se întâmple nimic, între timp ne-am susținut și examenele, fiindcă profesorii țineau cu noi, eu am plecat la mine în Bucovina, la Sucevița. Nu mai aveam nicio rațiune să rămân. Ne-au pus câte un vagon special la trenurile principale și așa am plecat, iar din iunie și până în noiembrie 1946 nu am fost în Cluj. În acest răstimp s-au făcut mai multe arestări, între care și cea a lui Valeriu Anania1. De aici i s-au tras toate arestările care au urmat…

 

Integral la: Mihai-Eminescu.Ro