1. Sfântul Ioan Iacob Hozevitul (n. 23 iulie 1913, sat Crăiniceni, jud . Botoșani - d. 5 august 1960, peștera „Sfânta Ana”, Valea Iordanului): La vârsta de 20 de ani, Ilie a intrat în obștea Mănăstirii Neamț, 3 ani mai târziu fiind călugărit cu numele de Ioan. Ulterior a plecat în Țara Sfântă, unde a trăit mai întâi doi ani ca pustnic, iar apoi a intrat în obștea Mănăstirii „Sfântul Sava”. În 1947 a devenit egumen al Schitului românesc „Sfântul Ioan Botezătorul” de pe Valea Iordanului, unde a rămas până în anul 1952.  

„Dacă nu se duce mintea

Sus la ceruri sau la moarte,

Prea ușor se rătăcește

La vorbirile deșarte.

Și de nu se odihnește

Mila păcii întru noi,

Vom găsi mereu pricină

De gâlceavă și război”. (epigramă, Sf. Ioan Iacob).

2. Sfânta Casiana: numită în unele locuri Casia, Casiani sau Icasia, o monahie care a trăit în secolul al IX-lea, este una dintre puținele scriitoare de imne religioase și singura ale cărei lucrări fac parte din cultul actual. Acestei Sfinte îi sunt atribuite 49 de imne religioase și alte 261 versuri profane. Cel mai cunoscut imn este „Cântarea Casianei”, care face parte din slujba Deniei din Marea Miercuri.

„Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe, simțind Dumnezeirea Ta, luând rânduială de mironosiță și tânguindu-se, a adus Ție mir mai înainte de îngropare, zicând: Vai mie! Că noapte îmi este mie înfierbântarea desfrâului, și întunecată și fără de lună pofta păcatului. Primește izvoarele lacrimilor mele, Cel ce scoți cu norii apă din mare; pleacă-Te spre suspinurile inimii mele, Cel ce ai plecat cerurile cu nespusa plecăciune. Ca să sărut preacuratele Tale picioare și să le șterg pe ele iarăși cu părul capului meu. Al căror sunet auzindu-l cu urechile Eva în rai în amiazăzi, de frică s-a ascuns. Cine va cerceta mulțimea păcatelor mele și adâncurile judecăților Tale, Mântuitorul sufletelor, Izbăvitorul meu? Să nu mă treci cu vederea pe mine, roaba Ta, Cel ce ai nemăsurată milă”.

3. Sfântul Ioan Damaschin: luptător împotriva iconoclasmului, mare imnograf de origine arabă, care a știut „să toarne hristologia și învățătura de credință a Sfinților Părinți în formule liturgice, memorabile”, potrivit Arhid. Ioan Ică Jr. Lui îi este atribuită imnografia Învierii din rânduiala Octoihului, cântări integrate slujbelor Vecerniei și Utreniei. Sfântul Ioan a trăit în Damasc pe vremea împăratului Leon Isaurul (717-741) și a lui Constantin Copronim (741-775). Este cinstit în ziua de 4 decembrie.

4. Sfântul Roman Melodul: cel mai cunoscut imnograf creștin, supranumit „cântărețul Maicii Domnului”, deoarece avea o viață ascetică deosebită și o mare evlavie față de Maica Domnului. Sfântul Roman s-a născut într-o familie de evrei din cetatea siriacă Emesa în anul 485 și, din tinerețe, L-a slujit pe Dumnezeu, petrecând în feciorie și curăție. A intrat în monahism în orașul Verit (actualul Beirut), în a cărui Biserică a fost paraclisier, apoi diacon, iar unii spun chiar că ar fi ajuns preot. Cea mai cunoscută dintre cântările compuse de Sfântul Roman Melodul este Condacul Nașterii Domnului: 

„Fecioara astăzi, pe Cel mai presus de ființă naște și pământul peștera Celui Neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc și magii cu Steaua călătoresc. Că pentru noi s-a născut Prunc Tânăr, Dumnezeu, Cel mai înainte de veci”.

5. Sfântul Proroc David, a cărui operă poetică este cuprinsă în Cartea Psalmilor (Vechiul Testament).

Sfântul și dreptul rege David a fost cel de-al doilea rege al Israelului biblic, urmându-i regelui Saul. A trăit, domnit și profețit cu circa 1.000 de ani înainte de nașterea Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia Îi este strămoș pământesc (Iisus Se numea pe Sine „Fiul lui David” -n.r.). 

Pe lângă faptul că a fost harpist al regelui Saul, David a compus un număr mare de Psalmi utilizați foarte frecvent în cultul ortodox.

Cel mai cunoscut psalm este Psalmul 50, care exprimă pocăința profundă a Regelui David pentru că a săvârșit adulter cu soția lui Urie, pe care l-a trimis în câmpul de luptă spre a fi ucis.

6. Sfântul Nicolae Velimirovici: predicator de o valoare incontestabilă, mare poet creștin. S-a născut pe 23 decembrie 1880 în Serbia. Educația sa, începută în sânul familiei, a continuat la Mănăstirea Celie și la gimnaziul din Valievo. A urmat apoi Seminarul „Sfântul Sava” din Belgrad, studii superioare la Universitatea din Berna, la Oxford University (Regatul Unit) și la Universitatea din Geneva. În 1909, vindecându-se în mod minunat de dizenterie, Nicolae ia hotărârea să se călugărească.

În 1919, arhimandritul Nicolae a fost hirotonit episcop al Jicei, în cadrul Bisericii Sârbe. În aprilie 1915, în timpul Primului Război Mondial, a fost trimis de Biserica Sârbă în Anglia și America, unde a susținut numeroase cuvântări, luptând pentru unitatea sârbilor și a popoarelor slave de miazăzi. La începutul anului 1919 s-a întors în Serbia, iar în 1920 a fost strămutat în Arhiepiscopia Ohridei din Macedonia.

În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, Episcopul Nicolae a fost arestat și torturat de naziști. După război, în 1946 a emigrat în SUA, unde a început să predea în cadrul câtorva seminarii creștin-ortodoxe. A trecut cele veșnice pe 18 martie 1956. Pe 19 mai 2003, sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe a hotărât trecerea episcopului Nicolae (Velimirovici) al Ohridei și Jiciei în rândul sfinților.

Una dintre cele mai cunoscute opere ale Sfântului Nicolae este poezia autobiografică „Rugăciunile unui întemnițat”, scrisă în limba sârbă (1952).

„Ce folos are omul că dobândește lumea toată

Dacă peste puțin va pieri?

Ce folos are omul de coroana împărătească

Ce-i șade pe cap

Dacă peste puțin va trebui să o lase

Și în pământ să putrezească?

Ce-i folosesc omului grămezile adunate

De aur și argint

Dacă peste puțin din ale lui coaste

Va crește iarba?”

– Sf. Nicolae Velimirovici, Cântare de laudă

7. Sfântul Efrem Sirul, cunoscut drept „Poetul pocăinței”, a trăit în Siria secolului al IV-lea. Tatăl lui era preot păgân și și-a alungat copilul de acasă, pentru că avea compasiune față de creștini. Tânărul a fost ajutat atunci de Episcopul Iacob, care l-a îndrumat pe Efrem în rugăciune și meditație la cuvântul lui Dumnezeu.

Cuviosul Efrem nu avea nici o avere, luptând zi și noapte cu foamea și somnul. Toate acestea erau încununate de o smerenie deosebită, de darul inimii zdrobite și al lacrimilor de pocăință. Sfântul își plângea propriile păcate și păcatele oamenilor. 

Citirea învățăturilor Sfântului Efrem despre zdrobirea inimii și despre Judecata de Apoi nu poate lăsa indiferentă nici chiar o inimă împietrită. Dintre operele Sfântului Efrem Sirul, merită amintite „Cele șapte plânsuri” de pocăință și Rugăciunea care îi poartă numele, utilizată astăzi în cultul ortodox, în special în Postul Mare.

„Doamne și stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie!

Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei dăruiește-l mie, robului tău!

Așa, Doamne, Împărate, dăruiește-mi să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor! Amin”.