Creștinul după închipuire e cel care merge la Biserică din an în Paști, are o credință teoretică și amestecată, nu are viață liturgică și nu este în ascultare de Biserică. Dimpotrivă, de la înălțimea micimii sale, își permite să dea lecții instituției divino-umane bimilenare, îi repugnă manifestarea palpabilă a tradiției și practicii liturgice (icoane, sfinte moaște, Taina Euharistiei) și nu se sfiește să amendeze însăși doctrina Bisericii, îmbogățind-o prin diluare cu toate ideile străine duhului Evangheliei și învățăturii hristice/apostolice. 

Chipuri de creștini după închipuire: tovarășul președinte Petrov, care se poza la catedrala ortodoxă în mijlocul ierarhilor, iar apoi milita la TV pentru legalizarea prostituției; președintele Iohannis, care poza împreună cu soția, de Paști, pe treptele catedralei catolice, dar apoi îi cataloga drept „infatuați” și „promotori ai urii” pe creștinii - de toate confesiunile! - care au votat pentru definirea căsătoriei în Constituție ca uniune doar între un bărbat și o femeie; intelectualul Baconschi, om de casă al televiziunii Patriarhiei Române, dar care pe Facebook propovăduia acceptarea homosexualității și îi certa pe ortodocșii „medievali” care nu o „tolerează”; filosoful Theodor Paleologu, care candida la președinție din partea „dreptei conservatoare”, dar în interviuri „libere” se pronunța împotriva pelerinajelor, folosind cuvinte „elitiste” precum „scaun la cap”, „demenți”, „gogomănie” ș.cl.

Genul acesta de intelectuali care se pretind creștini pentru a-i induce în eroare pe cei la fel de (ne)îmbisericiți ca ei sunt de fapt niște iconoclaști de stil nou, adepți ai unei credințe fără manifestare materială și ai unei doctrine reformate, aggiornate și politizate după cele mai recente ideologii progresisto-globaliste. Când sunt în opoziție, ei fac critică „constructivă” Bisericii, dar ferească Sfântul să ajungă la Putere, că se vor dovedi în scurt timp niște persecutori a tot ceea ce înainte criticau într-o surdină mai mult sau mai puțin stridentă! Vorba cântecului: „Au făcut copiii noștri dinți / Mușcă din bunici și din părinți / Mușcă din văzduh și din pământ / Mușcă și din morții din mormânt”. Dar, „degeaba” îl cităm pe maestrul Tudor Gheorghe, mai bine să nu-l smintim pe „tolerantul” Teodor Baconschi!

 

Nu putem să nu observăm că acești auto-propuși salvatori ai națiunii - și în special ai creștinilor - suferă de un sindrom al narcisistului donquijotist, îmbătându-se cu vorbe meșteșugite și avânturi pline de slavă deșartă, dar neluând în seamă că toată construcția lor ideatică fantasmagorică poate fi ușor demontată de cel mai umil Sancho Panza, omul din popor, necultivat dar realist, slujitor bun și credincios.

De pildă, vorbeam zilele trecute despre interviul dat de liber-cugetătorul (n-are rost să ne ascundem după deget numindu-l „creștin”) Theodor Paleologu unei pagini web care poartă cu nevrednicie numele cândva îndrăgitului Radio Europa Liberă, dar care s-a dovedit în ultimul timp a fi doar o oficină de propagandă „democrată” americană (a se citi: progresisto-globalistă). O pagină care a scris despre Biserica Ortodoxă Română întotdeauna într-un duh ostil, asociind-o înapoierii și filorusismului (atâta poate Sabina Fati&co.). Simțindu-se între prieteni și  măgulit de atenția ce i se acordă, politicianul PMP s-a dezbrăcat de creștinism - și poate chiar de propriile principii anterioare – și s-a apucat să critice pelerinajul la moaștele sfinților lunii octombrie, vezi Doamne din rațiuni epidemice, s-a apucat să le traseze linii directoare episcopilor ortodocși și a dat de pământ cu ceea ce el numește „falanga lunatică” din Biserică, adică ortodocșii activi civic și critici puterii băsisto-iohanniste. Putere cu care el însuși a votat în turul doi al alegerilor prezidențiale din 2019, unde nu a putut trece de turul întâi, în campania căruia a încercat să ciupească din voturile celor pe care mai târziu avea să-i numească „cretini”.

 

Într-adevăr, în acel interviu Paleologu s-a ferit să-l atace direct pe patriarhul Daniel, lăudându-l ca pe un bun organizator și periind Biserica pentru atitudinea „echilibrată” din perioada stării de urgență, care s-a soldat pentru credincioșii de rând (fie ei „open minded” sau „lunatici”) cu imposibilitatea participării la slujba de Înviere (și la aproape toate slujbele din Postul Paștilor, săptămâna luminată ș.a.) și cu oprirea de la împărtășire săptămâni de-a rândul. Neatacându-l nominal pe patriarh, Paleologu a spus în finalul interviului că „Eu nu m-aș duce să pup racla, categoric nu. Un om cu scaun la cap nu se duce acum la înghesuială. N-are sens”, de unde rezultă indirect că cei care totuși au participat la sărbătoarea Sfântului Dimitrie cel Nou erau oameni fără scaun (sau tron) la cap.  

Aceste afirmații erau făcute în ajunul pelerinajului bucureștean, câtă vreme imaginea patriarhului împăciuitor și moderat nu suferise fisura din ziua hramului, când, în predica sa, PF Daniel a afirmat că regimul comunist a căzut în 1989 după ce a interzis pelerinajul de Sfântul Dimitrie cel Nou. Cu alte cuvinte, a fluierat în templul pe-de-liștilor, făcându-i comuniști pe vajnicii urmași ai lui Brătianu pentru absența dialogului și apetența pentru măsuri dictatoriale, neprietenoase cu drepturile omului și în special cu libertatea religioasă – caracterizată atât prin credința individuală, cât și prin manifestarea comunitară. După ce întâistătătorul Bisericii Ortodoxe a depășit prin această afirmație linia roșie de suportabilitate pentru politrucii pe-de-liști (PD, partid rezultat din FSN, ai cărui urmași sunt PD-L, rebotezat PNL, și PMP, partidul întemeiat de Băsescu și propulsat de Paleologu la prezidențiale), distinsul intelectual „conservator” l-a trecut pesemne și pe patriarh în rândul „lunaticilor” și a afirmat cu năduf pe Facebook că „pasajul despre căderea comunismului are un efect dezastruos pentru Biserică” - a se citi: pentru bisericuța acoliților puterii pe-de-liste. 

Nu, stimabile, patriarhul BOR nu face „șantaj electoral” prin această afirmație, așa cum te-ai grăbit să interpretezi! El nu ia apărarea PSD-ului atunci când critică puterea PDL/PNL-ului, după cum vă face să credeți limbajul vostru binar, construit pe noțiuni antagonice de tipul dreapta vs. stânga, meritocrație vs. corupție, peneliști vs. penali. Biserica este apolitică, pentru că miza ei este atemporală. Oricine ar fi cezarul vremelnic, capul Bisericii este Hristos, a Cărui împărăție „nu este din lumea acesta”. Dacă patriarhul a dat ca pildă ce au pățit cei care l-au umilit ultima dată pe Sfântul Dimitrie cel Nou, nu a fost pentru a-i compara pe pedeliști cu comuniștii și nici pentru a sugera credincioșilor să-i îndepărteze de la guvernare prin votul din decembrie. Patriarhul Daniel a tras un semnal de alarmă împotriva persecutorilor libertății religioase din toate timpurile, fie ei din PCR, PSD, PNL sau PMP. Istoria se repetă, iar oamenii mândriei nu vor să cugete la modul în care au sfârșit înaintașii lor care au făcut cam tot ce fac și ei astăzi: nedreptate Bisericii. 

De aici și concluzia predicii patriarhului: „Dumnezeu nu Se lasă batjocorit! Fraților, nu vă lăsați păcăliți. El este îndelung-răbdător, dar este și drept!”. Pomenirea dreptății lui Dumnezeu nu trebuie înțeleasă ca un blestem, ci ca un îndemn: opriți-vă din lucrul nedrept pe care îl făptuiți, ca să nu suferiți, mai devreme sau mai târziu, judecată din partea Dumnezeului dreptății.

Reacția alergică la vorbele patriarhului e similară cu cea a demonilor din cei doi posedați gadareni: „Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiești?”. Demonizații din politica românească simt că li se apropie ceasul și sar ca arși la mustrările primite de la oameni ai lui Dumnezeu, văzând în acestea „șantaj electoral” sau îndemnuri la a vota cu opoziția. Dar Patriarhul Daniel nu a spus nimic din toate astea! Întreaga scenarită se petrece în mintea lor, pe limba lor.

Revenind la zbaterile paleologice, am uitat să menționez că acest mare gânditor în viață, ca orice politician, strigă hoții pentru că hoțul e chiar el, punând pe seama redactorilor „demenți” ai ActiveNews „patologia” descrisă de el și considerând că ne-a enervat atât de tare încât am „intrat în transă”. Așa se încheie penultima sa postare pe social media, cea dinainte de analiza „devastatoarelor” consecințe ale afirmațiilor Patriarhului Daniel asupra Bisericii pe care o păstorește.

Eu n-am o fixație în persoana lui Theodor Paleologu, nici măcar în persoanele din zona politicii „de dreapta” enumerate la începutul articolului. Dacă aș putea, nici nu le-aș da numele. Doar le folosesc pe fiecare ca studiu de caz pentru sindromul „creștinului după închipuire” (iată, mă fac și eu expert în patologiile altora!). Dacă întâmplător sus-numiții se bagă singuri în seamă făcând agitație împotriva Bisericii mele, n-am de ales și reacționez, dar nu la adresa lor, ci la adresa fenomenului în sine. „Alte măști, aceeași piesă! Alte guri, aceeași gamă!”, vorba Poetului. Să zicem că mă interesează să combat piesa și gama din care glăsuiesc respectivii, fiindu-mi indiferente numele și persoana lor.

Numitorul comun al atitudinilor politicienilor vopsiți în prieteni ai Bisericii și ai valorilor conservatoare este lipsa lor de valoare sau adaptabilitatea grilei de valori în funcție de context. Ei nu au o consistență și nici o constanță, ci își închipuiesc spontan atitudini noi la momente noi. Cu toate că se pretind „creștini dar nu habotnici”, ei nu au apartenență și nici măcar curtoazie față de Biserică. Ei se raportează la creștinism ca la o ideologie la fel de adaptabilă ca și doctrina partidelor românești. Iar asta nu doar în crezul lor personal, ci și în comunicările lor publice, din ce în ce mai mustrătoare la adresa Bisericii. O instituție „rămasă în urma vremurilor”, pe care ar dori-o reformată, adică deformată, redusă la o simplă organizație socială sau culturală cu rol decorativ și cu discurs „incluziv” față de „valorile” păgâne, seculare și chiar politice. O asemenea Biserică n-ar mai fi Biserica Dumnezeului Celui Viu și creștinii care visează la ea n-ar mai fi prietenii lui Hristos, Care afirmă în Evanghelia de la Ioan: „Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ceea ce vă poruncesc”. Condiția de creștin e aceea de a face voia Domnului, nu voia omului (politic sau de cultură).

„Creștinul după închipuire, cel care a făurit despre sine o imagine care corespunde dorinței sale de a fi așa cum vrea el să fie sau cum ar trebui să fie, este un ascultător sau un cititor dificil al Evangheliei și, în general, al cuvântului religios sau al oricărui text care exprimă o deontologie de bună formare personală”, ne explică Ioannis Const. Kornarakis, profesor onorific la Universitatea din Atena (există ortodoxie și în alte părți decât la Moscova! -n.n.), în cartea tradusă de Cristian Spătărelu și apărută la editura Egumenița cu titlul „CREȘTINUL DUPĂ ÎNCHIPUIRE, văzut prin prisma chipului omului patristic”.

Mai departe, profesorul Kornarakis arată că orientarea extravertită a existenței creștinului închipuit e cauza adoptării de acesta a valorilor lumești, pe care încearcă să le integreze/justifice în crezul lui creștin sau, în anumite cazuri, nici măcar nu le mai suprapune, ci le trăiește separat pe ambele, ajungând ca una să pretindă și alta să făptuiască. 

 

„Așadar, acel creștin care aparține, prin natura lui, tiparului psihologic extravertit, este mereu amenințat de atașarea sa de realitatea exterioară, de identificarea lui cu lucrurile acestei lumi. Astfel, ca un creștin „conștient”, se află în spațiul Bisericii și poate să fie un excelent participant la slujbele ei. Dar, simultan, fiind croit după tiparul psihologic extravertit, trăiește de asemenea în lume. Se află, deci, cu un picior în Biserică și cu celălalt în cotidianul spațiului social. (...)

Neputința creștinului după închipuire să respecte și să supravegheze conștient funcția introvertirii lui (de vreme ce, de obicei, creștinul după închipuire se mișcă și trăiește în mod extravertit), îl privează de capacitatea de a trăi constructiv credința sa. Nu are experiență interioară neptică, de aceea se refugiază în închipuirea lui și acolo trăiește cu conștiința sa creștină ideală, cu imaginea de bun creștin. Convingerea despre autoconștiința sa îi dă libertatea de a manevra această autoconștiință după cum vrea, după cum „crede”! Dar, „după cum crede” înseamnă după cum îi convine, în fiecare împrejurare. Însă, el neglijează faptul că este victimă a dipsihiei și a scindărilor lui psihice, care funcționează contradictoriu. 

De aceea, uneori se comportă și acționează contradictoriu, când într-un fel, când invers. Aceasta înseamnă, de asemenea, că legătura lui cu adevărul nu funcționează bine. De vreme ce nu se luptă să realizeze adevărul, crezând că este un bun creștin, împlinește bucăți din adevărul Evangheliei după caz, după cum îi convine, pentru a părea că trăiește în adevăr. (...)

După cum observă și evanghelistul Iacov, când spune că omul dipsihic este „nestatornic în toate căile sale”, creștinul după închipuire are un comportament și o mentalitate nestatornice. Își formează o stare psihică interioară, în care purtările, dar și judecata și logica lui, se aseamănă, după caz, cu niște camere închise, izolate ale unui bloc de locuințe. Aceste camere nu comunică între ele, dar fiecare are logica sau mentalitatea ei, care sunt contrarii cu acelea din camerele alăturate.

Există o cameră pentru judecarea aproapelui, o alta pentru exploatarea clienților, o cameră pentru filantropie, alta pentru viața bisericească și pentru evlavie. O altă cameră aparține vieții sociale, chiar dacă omul se întâmplă să primească mesaje total contradictorii față de spiritul Bisericii. Nu-i lipsește camera deznădăjduirii pentru necazul care i s-a întâmplat, căci acolo își plânge soarta. Are, însă, și un mic spațiu pentru vreun moment „întâmplător” de necredință. Și, desigur, nu lipsește o cămăruță pentru unele gânduri care ating pragul animozităților, al neînțelegerilor cu Dumnezeu, pentru anumite dorințe neîmplinite de viață materială comodă, asemenea celei trăite de vecinul său. Are... multe și mărunte! Dar... închipuirea lui se află într-o stare bună, care-i oferă un spațiu larg pentru purtări și gânduri ce susțin imaginea sa ideală de creștin. Omul are, astfel, convingerea că este un bun creștin!”, conchide profesorul grec.

Să ne ferească bunul Dumnezeu de astfel de „buni creștini” ajunși în funcții de conducere, fiindcă mandatul lor va fi după chipul și asemănarea lor, nu după căile Domnului! Nu zic prin asta că ei ar fi neapărat mai răi decât necreștinii asumați aflați acum la conducerea țării, însă aici se aplică zicala „ferește-mă, Doamne, de „prieteni”, că de dușmani știu a mă feri și singur!”. Totuși, partea bună e că acești „creștini” de ocazie ai politicii românești „semnalizează” cât de ortodocși nu-s de fiecare dată când găsesc prilejul. „După roadele lor îi veți cunoaște”, ne avertizează Mântuitorul. Așadar, cei care țineți la dreapta credință, să nu votați cu asemenea „lucruri slabe”, cum li se zice în Ardeal oamenilor de nimic. 

Problema taberei conservatoare e că s-a săturat să tot aleagă „răul mai mic” și a luat în brațe atitudinea useristă a boicotului. Pe de altă parte, nici să nu aleagă nimic nu-i o soluție, pentru că, ne place sau nu, politicul ne decide viața, uneori chiar a fiecăruia în parte (s-a văzut în actuala pandemie!), și poate fi la fel de rău să fii victima unor decizii la care nu ai avut nimic de obiectat pe cât de rău e să te mustre cugetul că ai votat cu unii care ulterior au lucrat împotriva interesului tău.

Până una-alta, avem preoții, intelectualii și politicienii pe care noi i-am născut ca societate creștină, iar dacă ei nu au preluat de la noi morala creștină, e semn că ori n-am avut-o, ori n-am știut să le-o insuflăm. Și, cu această constatare, ne întoarcem la sindromul creștinului „după închipuire”. 

Să medităm la faptul că Hristos îi numește pe creștini „lumină a lumii” și „sare a pământului”, dar îi și avertizează că dacă se lasă alterați de învățături străine, nu mai sunt buni nici măcar cât oamenii lumești, ci devin stricați și buni de lepădat: „Voi sunteți sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună, decât să fie aruncată afară și călcată în picioare” (Matei 5,13).

 

Aceasta e starea creștinului „după închipuire”, care nu merge la biserică, dar îi mustră pe cei ce merg la pelerinaj, care nu duce o viață de castitate sau de familie, dar îi mustră pe cei ce se străduiesc în acest sens, care nu are copii dar vrea musai să îi educe într-ale sexualității pe copiii altora, care apără practicile homosexualilor și cere instituționalizarea și chiar îmbisericirea acestora, care disprețuiește tradițiile ortodoxe milenare și intră cu sticla de dezinfectant în potirul euharistic ș.a.m.d. Să nu fim creștini „după închipuire” și să nu ne solidarizăm prin simpatii sau alegeri cu aceste (anti)modele (ne)creștine!