Mă apropii de biserica Sfântului Nectarie. De fiecare dată când ajung aproape de ea am același sentiment pe care îl am când mă duc spre mănăstirea de la Șinca Veche. Chiar dacă sunt în centrul Londrei, inima mea se simte aici Acasă, înapoi în Țara Bârsei. Astăzi cu atât mai mult, e prima oară când mă duc la o slujbă de seară. Cerul e plin de stele, străzile arată altfel văzute noaptea, cu case luminate, ordonat înșiruite, în care poți vedea interioare cald amenajate, tablouri, cărți, flori... o căldură pe care ziua nu o au. Iar stelele astea multe, mari și atât de vii de pe cer chiar mă poartă cu sufletul direct la țară, la bunicul...

Biserica e luminată doar de lumânări ce pâlpâie o lumină nepământeană pe chipurile din icoane. La intrarea în biserică ești întâmpinat cu apa, cu săpun, cu dezinfectant și cu șervețele. Biserica e plină și văd chipuri necunoscute, sunt oameni pe care nu îi văd la slujbele din timpul zilei sau de duminică.

Încerc să mă duc cât mai aproape de părinte, de altar, de racla cu sfintele moaște ale Sfântului. Cred că e prima oară când vin fără copii, nici nu mai știam cum e să mă rog liniștită... De-abia intrată însă în atmosfera, în transa pe care ți-o dau cântările și rostirea rugăciunilor, deși îmi este mult mai greu să mă rog atunci când le aud în engleză sau în greacă și nu în română, tresar când îl aud pe Părinte întrerupând slujba și vorbind mult mai tare și mai apăsat decât de obicei:

‘Astă seară oficiem slujba de Liturghie a Darurilor mai înainte sfințite. Nu știu dacă știți despre ce e vorba, însă vă spun eu acum că este foarte important ca la sfârșit să vă împărtășiți. Împărtășiți-vă, căci poate fi ultima oară când mai puteți face asta! 

Am crezut că mi se dărâmă cerul în cap, că leșin, că nu aud bine, lacrimile mi-au țâșnit din ochi. Cum adică să fie ultima oară când putem face asta, când azi e marți și chiar acum două zile am luat programul tipărit în care am văzut că Părintele își propusese chiar să întețească slujbele, nu să le reducă?

„Bisericile din Grecia și din Cipru sunt închise.

Lucrurile se schimbă de la o oră la alta.

Voi face niște rugăciuni speciale de iertare a păcatelor, nu mai așteptați aprobarea Părintelui vostru spiritual, nu vă mai gândiți că nu sunteți pregătiți, nu vă mai gândiți că nu ați postit... Dacă nu vă împărtășiți astă seară, când este poate ultima oară când puteți să o faceți, va fi între voi și Iisus Hristos. Sunteți pe cont propriu în fața lui Iisus, nimănui nu îi pasă de voi, se închid bisericile...”

Izbucnesc în lacrimi și aud în jurul meu alți oameni plângând sau suflându-și nasul cu zgomot.

Se rostește „Tatăl nostru” în greacă - se aud doar câteva voci; este spus apoi în engleză și în alte două limbi - la fel, câteva voci. Fratele Ioan vine spre noi și zice:

„Haideți acuma, toți, toți odată, tare, în română”.

Și biserica răsună, dintr-o dată, de glasurile a zeci de oameni ce rostesc tare, cu vocile înecate în lacrimi, dar totuși tare și apăsat „Tatăl nostru”.

Deși sunt plânsă toată și parcă s-a dărâmat lumea pe mine... când mă apropii de Sfântul Potir sufletul îmi tresare de bucurie și schițez involuntar un zâmbet, același zâmbet ce îmi luminează mereu chipul când Domnul ni Se dăruiește cu atâta dragoste, cu atâta delicatețe și cu atâta sfială parcă...

E zâmbetul de care îmi spunea Părintele...

Mă întorc la locul meu, îmi pun șapca parcă anesteziată, mă uit la icoana Maicii Domnului pe care o săruta cu foc Maria încă de când de-abia se ținea pe picioare și nu îmi vine să cred că nu îi mai pot aduce de acum pe copiii mei la Iisus Hristos. Pe copiii mei, născuți din și crescuți cu sfânta Împărtășanie... Cu aceeași sfântă Împărtășanie care mi-a dăruit și mie o viață nouă...

Și mă întreb dacă bisericile ortodoxe au încetat vreodată slujbele în cei peste 2000 de ani de istorie - deși au trecut peste omenire năpaste mai mari decât ceea ce se întâmplă acum... ciuma, holera, războaie, râie sau lepră... Și nu îmi vine să cred că dintre toți oamenii care au trăit în acești 2000 de ani tocmai nouă să ne fie dat să auzim aceste cuvinte... nici comuniștii nu au îndrăznit să închidă bisericile în România! Și mi se rupe sufletul să fiu martor viu al închiderii casei Domnului pe pământ, la clătinarea așezării creștine a lumii, căci numai așa se poate numi întreruperea slujbelor ce nu au încetat de 2000 de ani... Și copiii mei, în ce lume vor trăi? Ce lume e asta, din care e dat afară tocmai Dumnezeu, Cel Care i-a dat viață? Mă întreb dacă cei care se tem de virus își dau seama că el este floare la ureche pe lângă ce se poate întâmpla dacă Își ia Dumnezeu mâna de pe noi chiar și pentru o clipă? Oare cei care confundă cârciumile, cafenelele, barurile cu biserica realizează că Dumnezeu Însuși ni Se dăruiește în lingurița aceea smerită, care nu a îmbolnăvit niciodată, căci e lăsată pentru a dărui vindecarea și ca Sfânta Împărtășanie arde tot răul și este cel mai tare antivirus (de-aia și toată graba asta demonică de a ne-o fura cât mai grabnic - deși nu am auzit până acum de vreun Mall închis!!!). Că sfinții au scăpat de-a lungul timpului lumea de boli și de molimi... Sfântul Spiridon, care în octombrie 1673 a salvat insula Corfu de epidemia ciumei, Sfântul Haralambie, cel supranumit „sfântul mai puternic decât ciuma și decât foametea”, Sfântul Nechifor Leprosul... Toți creștinii dinaintea noastră au intensificat rugăciunile, slujbele și cererile de ajutor către sfinți și către Dumnezeu, în vremuri de restriște și de întuneric, nu au închis bisericile!

Ies din biserică năucită, ca un copil care nu înțelege de ce nu îl mai iubești, mi se rupe sufletul, dar simt totuși și o liniște în mine, că tot lucrarea Domnului este, are ea un sens... Să facem ascultare, dacă e vremea ascultării, să stăm la colț, dacă acolo ne pune Domnul, să primim cu smerenie tot ceea ce ne va aduce acest virus ce ne ia gustul, mirosul, sfânta împărtășanie, libertatea și bunicii, o fi având durerea asta rostul ei... Și printre lacrimi îmi aduc aminte de zâmbet... de zâmbetul despre care îmi vorbea Părintele în vară. Și îmi răsună în minte cuvintele sale...

„Ceea ce trebuie să împărtășești tu altora este bucuria...

Zâmbetul de pe chipul tău atunci când primești sfânta împărtășanie, asta este ceea ce trebuie să răspândești...

Este cel mai frumos lucru!

Așa vor vedea că e ceva acolo...”

Zâmbetul ascuns în lacrimă. Învierea ascunsă în moarte. Taina...Taina pe care nu le-o voi spune vrăjmașilor Tăi...

Da, poate că va fi iadul pe pământ. Mai curând și mai aprig decât ne așteptăm oricare dintre noi. Dar atât mi-a șoptit astăzi vântul serii - domol, însă hotărât: biruința a fost, este și va fi a lui Iisus Hristos!

Londra, 17 martie 2020